1 „Eşti prea drept Doamne, văd eu bine
Şi nu pot să mă cert cu Tine.
Dar totuşi, am găsit cu cale,
Să Te întreb despre-ale Tale
Orânduieli. Cum propăşesc
Cei răi şi-n pace vieţuiesc
2 Mişeii? Ştiu că i-ai sădit,
În rădăcini s-au întărit
Şi astfel cresc oameni-acei,
Fără ca să dea vreun rod ei.
Ce-i drept, aproape Te-ai ţinut
De gura lor, dar am văzut
Cât de departe Te vădeşti
De ale lor inimi că eşti.
3 Doamne, Tu mă cunoşti, mă vezi
Şi, inima, mi-o cercetezi.
Astfel Tu Doamne ştii prea bine
Că a mea inimă-i cu Tine.
De-aceea, eu Te rog apoi,
Să-i iei asemeni unor oi
Ce trebuie-a fi adunate
Spre a fi duse şi tăiate.
Vreau, pentru ziua de măcel,
Să-i pregăteşti Doamne, astfel!
4 Dar până când să jefuiască
Ţara şi să se ofilească
Iarba aflată pe câmpie?
Căci după cum bine se ştie,
Mari răutăţi sunt săvârşite
Şi pier, acum, păşuni şi vite.
Locuitori-au zis astfel:
„Sfârşitul, n-o să-l vadă el!”
(Când aste vorbe le-au rostit,
La Ieremia s-au gândit.)
5 „De-ţi pui picioarele să-ţi meargă
Şi-alergi cu cei care aleargă,
Şi dacă ai să osteneşti,
Cum oare n-ai să oboseşti,
Dacă la-ntrecere tu ai
Ca să te iei cu nişte cai?
De nu te crezi adăpostit
Într-un ţinut ce-i liniştit,
Ce ai să faci când aşeazat
Vei fi pe malul îngâmfat
Care Iordanu-l mărgineşte?
6 Dacă cel care se vădeşte
Frate a-ţi fi, îţi face rău
Şi-apoi casa tatălui tău
Te vinde când îi vine bine
Şi strigă-ntr-una după tine,
Să nu-i crezi, chiar mărinimoşi
De-ţi par, vorbind prietenoşi.”
7 „Mi-am părăsit casa şi iată,
Şi moştenirea, totodată.
Mi-am dat iubita la acei
Ce se vădeau duşmani ai ei.
8 Acuma, moştenirea Mea
Ajunge-a fi asemenea
Leului din pădure, care,
În contra Mea, mugeşte tare.
Când am văzut-o rea din fire,
Urât-am a Mea moştenire.
9 Ajuns-a moştenirea Mea,
A fi, acum, ca pasărea
De pradă, ce-i împestriţată
Şi care e înconjurată
De alte păsări, tot de pradă,
Ce o aşteaptă ca să cadă?”
„Mergeţi pe câmpuri, să strigaţi
Şi fiarele să le-adunaţi!
Să vină dar, aici, la noi,
Ca să mănânce mai apoi!”
10 Păstorii vin, în număr mare,
Şi-Mi pustiesc via pe care
Eu am sădit-o. Au călcat
Ogorul Meu cel minunat –
Cel care Îmi era plăcut –
Şi-ntr-un pustiu l-au prefăcut.
11 Au pustiit tot ce avea,
Iar el stă trist ‘naintea Mea.
Întreaga ţară-i pustiită.
Întreaga ţară-i nimicită,
Căci nu mai este nimenea,
Spre a lua seama la ea.
12 Peste-nălţimile aflate
Acuma în pustietate,
Pustiitorii lanţ se ţin
Şi valuri, valuri – iată-i – vin,
Căci ţara-ntreagă e mâncată
De sabia înfuriată
A Domnului, precum Îi place,
Şi nimeni nu-i lăsat în pace.
13 „Pe câmpuri, grâu au semănat,
Dar numai spini au secerat.
S-au ostenit – neîndoios –
Dar n-au avut nici un folos.”
„Mare ruşine să vă fie,
De ce-aţi cules, după mânie –
După mânia Domnului!”
14 „Ascultaţi dar, cuvântul Lui,
Căci El vorbeşte despre cei
Ce se vădesc vecini ai mei
Şi au atins locul pe care,
Israel moştenire-l are:
„Am să îi smulg din a lor ţară.
Casa lui Iuda, o smulg iară.
15 Da, am să-i smulg, însă apoi,
Îi voi aduce înapoi,
Pentru că-n îndurarea Mea,
Ei – iarăşi – parte vor avea
De ţara dată-n stăpânire,
Ca să le fie moştenire.
16 Dar dacă ei vor căuta
Ca să înveţe de a sta
Pe căile pe cari, mereu,
Mi-am îndemnat poporul Meu,
Dacă va şti această lume
Să jure doar pe al Meu Nume,
Zicând: „Viu este Dumnezeu!” –
Aşa precum poporul Meu,
De ei fusese învăţat
Pe Bali să jure ne-ncetat –
Atuncea fericiţi fi-vor,
Trăind lângă al Meu popor.
17 Dar dacă nu vor căuta,
De-al Meu cuvânt a asculta,
Atuncea, cu desăvârşire,
Voi nimici de peste fire,
De-ndată, tot poporul care
Nu vrea să-Mi deie ascultare.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.”