1 „Domnul mi-a zis, în acest fel:
„Să-ţi iei un brâu. Brâul acel
Din in să fie, negreşit.
Cu brâul ce l-ai dobândit,
Încinge-ţi coapsele apoi,
Fără ca-n apă să-l înmoi!”
2 Atunci, un brâu mi-am cumpărat,
Aşa precum porunci mi-a dat,
Şi-n jurul coapselor, apoi,
Mi l-am legat, făr’ să-l înmoi.
3 A doua oară a venit
Domnul şi astfel mi-a vorbit:
4 „Ia brâul ce l-ai cumpărat,
Cu care ai înfăşurat
Coapsele tale! Scoală-te!
Spre Eufrat îndreaptă-te
Şi într-o crăpătură lată –
Care în stâncă e aflată –
Ai să ascunzi brâul adus.”
5 Atunci, la Eufrat m-am dus
Cu brâul meu şi am făcut
După cum Domnul mi-a cerut.
6 După mai multe zile, iată,
Domnul mi-a mai vorbit o dată:
„Acum – degrabă – scoală-te!
Sprte Eufrat îndreaptă-te
Şi adă brâul ce l-ai pus
Acolo, după cum ţi-am spus!”
7 Grabnic m-am dus la Eufrat
Şi printre stânci eu am săpat,
Pân’ am găsit brâul ascuns.
Putreziciunea a pătruns
În brâul meu şi l-a mâncat,
Încât era de tot stricat.
8 Atunci, Cuvântul Domnului
Vorbitu-mi-a, din partea Lui:
9 „Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Astfel voi nimici şi Eu,
Mândria cea nespus de mare –
Mândria făr-asemănare –
Ce e-n Ierusalim aflată,
Precum şi-n Iuda, totodată.
10 Poporu-acesta, negreşit,
Drept un neam rău s-a dovedit.
Ei nu urmează-al Meu cuvânt,
Ci doar pornirile ce sânt
În ale lor inimi, căci ei
Umblă după alţi dumnezei.
De-aceea ei – într-un târziu –
Ajunge-vor ca acest brâu,
Care – după cum vezi – îţi zic
Că nu mai e bun de nimic!
11 Căci după cum e dovedit
Un brâu, de coapse, că-i lipit,
Iată că Mi-am lipit – la fel –
Familia lui Israel
Şi a lui Iuda, să Îmi fie
Laudă, slavă şi mândrie,
Să-Mi poarte Numele, mereu,
Căci le-am voit popor al Meu.
Ei însă nu M-au ascultat.
12 De-aceea, spune-le de-ndat’:
„Aşa vorbeşte Domnul, Cel
Ce-i Dumnezeu în Israel:
„În vremurile care vin,
Se umplu vasele cu vin!”
Ei au să-ţi spună mai apoi:
„Tu crezi, oare, că nu ştim noi,
Că-n vremurile care vin,
S-or umplea vasele cu vin?”
13 Atuncea, astfel, să le spui:
„Iată cuvântul Domnului:
„În vremile ce au să vie,
Am să îi umplu de beţie
Pe cei ce-n ţară locuiesc,
Pe cei care îi cârmuiesc
Pe-ai lor proroci şi pe preoţi,
Precum şi pe-mpăraţii toţi
Care ajuns-au ca să stea
Pe jilţul pe cari îl avea
David, când fost-a la domnie.
De-asemenea, beţi au să fie
Locuitorii cei pe care
Ierusalimul îi mai are.
14 Cu toţii fi-vor adunaţi –
De-a valma şi-apoi sfărâmaţi.
Fii şi părinţi – se va vedea –
Aceeaşi soartă vor avea.
Nu le voi da nici o cruţare,
Căci nu am milă şi-ndurare.
În nici un fel nu Mă opresc,
Până când nu îi nimicesc.”
15 „Luaţi, acum, cu toţi aminte,
La ale Domnului cuvinte.
Atenţi să fiţi ca nu cumva,
Mândru să fie cineva.
Acela care ne vorbeşte,
Al nostru Domn Se dovedeşte!
16 Daţi slavă Domnului, mereu!
Slavă să-I daţi lui Dumnezeu,
Până când nu se înnoptează
De ochii nu mai pot să vază
Şi până nu se poticneşte
Picioru-n beznă, când păşeşte.
Lumina o veţi aştepta,
Dar ea nu se va arăta,
Căci El, din ea, umbră va face –
A morţii – şi o va preface
În negura cea mai adâncă.
17 Iar dacă voi vedea că încă
N-am să fiu ascultat de voi,
Pe-ascuns eu am să plâng apoi,
Căci sunteţi plini doar de mândrie
Şi pentru că în grea robie –
Smulsă fiind din ţara Lui –
Va merge turma Domnului.
18 Mergi la-mpărat şi negreşit
Vei spune ce ţi-am poruncit!
Să-i spui dar, împăratului
Precum şi-mpărătesei lui:
„Jos, pe pământ, vă aşezaţi,
Căci nu mai sunteţi împăraţi!
Cununile ce le-aţi avut,
Iată – acuma – v-au căzut.
Cununile ce le aveaţi,
Cu care vă împodobeaţi,
Iată că nu le mai aveţi
Şi împăraţi nu mai sunteţi!”
19 Cetăţile ce sunt aflate
În miazăzi, sunt încuiate
Şi nu se află nimenea
În stare a le descuia.
Toată-a lui Iuda-mpărăţie
A fost luată în robie.”
20 „Ridică-ţi ochii şi priveşte!
Spre miazănoapte, te roteşte!
Unde îţi este turma dată,
Da care mândră-ai fost, odată?
21 Ce ai să zici, când se vor ţine
A fi mai mari, puşi, peste tine,
Străini pe cari obişnuiai
Ca drept prieteni să îi ai?
N-au să te ia dureri pe care
Doar ceasul naşterii le are?
22 Şi dacă întâmpla-se-va,
Să-ţi zici, în inimă, cumva,
„De ce mi se întâmplă mie,
Lucrul acesta?”, atunci ţie
Ţi se va spune, negreşit:
„Pentru că ai păcătuit!
De-aceea, ţi s-au ridicat
Poalele hainelor, de-ndat’,
Şi-acum silit te pomeneşti,
Călcâiele să-ţi dezgoleşti.
23 Dar Etiopianul, oare,
Îşi schimbă pielea ce o are?
Schimbă pardosul – tot la fel –
Petele care sunt pe el?
Şi tot aşa e şi cu voi:
Puteţi a face bine-apoi,
Dacă deprinşi vă dovediţi
Doar răul să îl săvârşiţi?
24 Tocmai de-aceea, Eu voiesc,
Acuma, să îi risipesc.
Astfel, ca pleava au să fie,
Dusă de vântul din pustie.
25 Iată-ţi dar soarta-n viitor,
Partea pe care ţi-o măsor,
Pentru că tu ai arătat
Cum că pe Mine M-ai uitat,
Iar toţi ai tăi ştiu să îşi pună
Speranţele, doar în minciună.
26 De-aceea, iată ce îţi zic:
Poalele am să îţi ridic,
Astfel încât, a ta ruşine
Va fi văzută de oricine.
27 Ce preacurvii ai săvârşit,
Pe toate Eu ţi le-am zărit.
Nechezături, scoase de tine –
De-asemenea – nu-Mi sunt străine.
Curviile nelegiuite –
Nenumărate – săvârşite
Pe dealuri, dar şi pe câmpie,
Toate-Mi sunt cunoscute Mie.
Şi urâciuni – câte-ai făcut –
Pe toate Eu ţi le-am văzut.
Ierusalime, vai de tine!
Nu înţelegi că este bine,
Acuma, să te curăţeşti?
Oare, cât timp mai zăboveşti?”