1 Iată Cuvântul Domnului,
Ce a fost spus robului Lui –
Cari Ieremia s-a numit –
Când seceta a bântuit:
2 „Iuda jeleşte ne-ncetat.
Câmpiile i s-au uscat.
Cetăţile-i sunt pustiite,
Sunt întristate, necăjite,
Iar din Ierusalim, spre zare,
S-a înălţat un strigăt mare.”
3 Trimişi de cei mari, la fântână,
Cei mici cu vedrele în mână
Se duc grăbiţi, însă apoi,
Vin fără apă înapoi.
Vin ruşinaţi şi înroşiţi
Şi sunt, pe cap, acoperiţi.
4 Întreg pământul ţării crapă,
Căci nu este un strop de apă.
De multă vreme, nu cad ploi.
Plugari-s ruşinaţi şi-apoi –
După ce trişti, în jur, privesc –
Pe capete se învelesc.
5 Chiar şi cerboaica, dacă naşte
Şi vede că nu-şi poate paşte
Puii, căci iarbă nu găseşte
Pe câmp, îndată-i părăseşte.
6 Măgarii cei sălbatici care
Îşi cată loc de aşezare
Pe înălţimi ce-s pleşuvite,
Îşi au privirile topite,
Pentru că, iarbă, nu găsesc.
Trag aer şi-apoi sforăiesc
Furioşi, asemeni şerpilor,
Căci nu-şi mai află hrana lor.”
7 „Dacă păcatele pe care
Le-am săvârşit, fără-ncetare,
În contra noastră se vădesc
Acuma că mărturisesc,
Atuncea pentru al Tău Nume,
Lucrează Tu Doamne, pe lume!
Abateri multe-am săvârşit
Şi împotrivă-Ţi am greşit.
8 Tu eşti nădejdea cea pe care
Neamul lui Israel o are.
Tu eşti Mântuitorul lui,
În vremile necazului.
De ce să fii străin în ţară,
Ca şi străinul de afară
Ce-i călător şi-n ţară-a stat
Numai atât cât a-nnoptat?
9 De ce să fii Tu socotit
Drept un viteaz încremenit
Ce nu Se poate arăta
Şi nu ne poate ajuta?
Dar totuşi, eşti cu noi mereu,
Căci eşti al nostru Dumnezeu,
Iar al Tău Nume, peste noi,
Tu ştii că e chemat apoi.
De-aceea, nu ne părăsi!
De-al Tău sprijin, nu ne lipsi!”
10 Despre popor, Domnu-a vorbit:
„Îi place ca nestingherit
S-alerge-ncoace şi încolo:
Acum e-aici, apoi dincolo,
Iar pentru ale lui picioare
El nu arată vreo cruţare.
De-aceea, Domnul nu găseşte
Plăcere-n el, ci-Şi aminteşte
De răul ce l-a săvârşit
Şi astfel fi-va pedepsit.”
11 Domnul mi-a zis: „Să nu-ndrăzneşti,
Pentru popor, să mijloceşti!
12 Chiar de au să se hotărască,
Apoi, cu toţii să postească,
N-am să ascult rugile lor.
Nu vreau mulţimea jertfelor,
Nici darurile de mâncare
Şi nici acele jertfe care –
Precum se ştie – se socot
A fi drept ardere de tot.
Jertfele lor, nu le primesc,
Pentru că vreau să-i nimicesc
Cu ciuma şi cu foametea
Şi să-i lovesc cu sabia.”
13 „Eu am răspuns: „Ah! Domnul meu,
Prorocii lor le spun, mereu:
„Nici foamete nu veţi avea,
Nu veţi simţi nici sabia,
Pentru că Dumnezeu va face,
În acest loc, să fie pace.”
14 Dar Domnul, astfel, mi-a vorbit:
„Prorocii lor au prorocit
Spunându-le minciuni, mereu,
Şi toate, în Numele Meu.
Nu Eu sunt Cel ce i-a trimis,
Iar ce să spună, nu le-am zis.
Ei doar vedenii prorocesc
Cari mincinoase se vădesc,
Pentru că ştiu numai să poarte
Doar prorocii ce sunt deşarte,
Înşelăciuni şi-nchipuiri
Scornite de ale lor firi.
15 De-aceea, Eu aşa vorbesc,
Despre cei care prorocesc
În al Meu Nume tot mereu,
Chiar dacă nu i-am trimis Eu:
„Proroci-aceştia au să cadă,
Foamei şi sabiei, drept pradă!”
16 Cei cărora le prorocesc
Aceiaşi soartă-mpărtăşesc,
Căci sabia şi foametea,
În grija lor, îi va avea.
De gheara morţii vor fi prinşi
Şi în Ierusalim întinşi
Vor fi pe uliţele lui,
Fără să-i pese nimănui
De soarta cari peste ei vine,
Iar să-i îngroape, nu e cine.
Rămâne-vor neîngropaţi
Soţii, fii, fiice şi bărbaţi,
Căci voi turna peste popor,
Întreagă răutatea lor.”
17 „Spune-le-aşa: „Mereu oftez
Şi zi şi noapte lăcrimez.
Din plâns, nu pot să mă opresc,
Pentru că ai mei ochi zăresc
Fecioara, fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Cât de adânc e chinuită
Şi cât de greu este lovită
De-o rană mare, arzătoare,
Întinsă şi usturătoare.
18 Iată ce pot, pe câmp, vedea:
Morţii ce-i face sabia.
Dacă mă-ntorc către cetate,
Zăresc fiinţe întristate
Cari de putere sunt sleite
Fiind de foame chinuite.
Chiar şi prorocul, însoţit
De către preot, au pornit
Prin ţară: nu ştiu ce-i aşteaptă
Şi nu ştiu încotro se-ndreaptă.”
19 „De Iuda, Tu oare-ai uitat
Şi chiar de tot l-ai lepădat?
Pentru Sion, sufletu-Ţi are
Atât de multă ură, oare?
De ce, acuma, ne loveşti,
Aşa ca să ne nimiceşti?
Sau pentru noi, nu mai e oare,
La Tine, nici o vindecare?
Nădăjduiam că va fi pace,
Însă nimic bun nu se face.
Spream să fie-o vindecare,
Dar nu-i decât o groază mare!”
20 Doamne, ne recunoaştem, iată,
A noastră răutate, toată,
Şi relele ce le-au făcut
Aceia care ne-au născut,
Căci împotrivă-Ţi – negreşit –
Cu toţii am păcătuit.
21 Doamne, pentru al Tău Sfânt Nume,
Să nu nesocoteşti, în lume,
Jilţul domnesc, acel pe care
Măreaţa Ta slavă îl are!
Doamne, îndură-Te de noi!
Nu ne uita Doamne şi-apoi,
Nu rupe legământul dat,
Pe cari cu noi l-ai încheiat!
22 Este, cumva, vreun idol care
Să deie ploaie e în stare?
Sau cerul, singur, oare poate
Ploaie să dea, precum socoate?
Nu eşti Tu Doamne, Cel ce ai
Ploaia? Oare, nu Tu o dai?
În Tine, noi nădăjduim,
Căci după cum prea bine ştim,
Tu eşti cel care a putut,
Pe toate, să le fi făcut!”