1 „Domnul mi-a zis, în acest fel:
„Chiar Moise şi cu Samuel,
Dacă în faţa Mea ar sta,
Eu nici atunci n-aş arăta
Că aş fi binevoitor
Faţă de-acest întreg popor.
Să-l izgoneşti! Ducă-se-ndat’,
Că Eu, de el, M-am săturat!
2 Şi dacă îţi va zice-apoi,
„Dar unde să ne ducem noi?”,
Tu le vei spune astfel: „Eu
Spun doar ce zice Dumnezeu:
„La moarte meargă – negreşit –
Cel ce la moarte e sortit.
La sabie, meargă acei
Care sortiţi sunt sabiei.
La foamete meargă apoi
Aceia care, dintre voi,
La foamete au fost sortiţi,
Iar cei ce robi sunt hărăziţi
Au să se ducă în robie,
Căci astfel trebuie să fie!”
3 Asupra lor, am pregătite
Nenorociri mari a trimite.
Nenorocirile acele,
În număr, patru vor fi ele.
Îi va ucide sabia,
Şi câinii îi vor sfâşia;
Iar păsările cerului –
Cu fiarele pământului –
Au să-i mănânce, căci voiesc –
În acest fel – să-i nimicesc.
4 De pomină-i voi face Eu,
Printre popoare-a fi mereu,
Din pricină că am văzut
Toate pe câte le-a făcut –
Chiar în Ierusalim – cel care,
Pe Ezechia, tată-l are.
El este-n Iuda împărat
Şi drept Manase e chemat.
5 Ierusalime, oare cine,
Milă, mai are-acum, de tine?
Cine să te mai plângă, oare?
Sau cine mai este, sub soare,
Să vină în a ta cetate
Spre-a te-ntreba de sănătate?
6 „M-ai părăsit şi M-ai uitat” –
Domnul a zis. „‘Napoi ai dat.
De-aceea, mâna Îmi va sta,
Întinsă, împotriva ta,
Căci vreau ca să te nimicesc!
Sătul de milă, Mă vădesc.
7 Iată că am găsit cu cale,
Să-i vântur, la porţile tale
Şi pe lopată am să-i iau,
Căci să-i lipsesc de fii, Eu vreau.
Am să îl pierd pe-al Meu popor,
Căci este neascultător
Şi pentru că nu a urmat
Drumul pe cari l-am îndreptat.
8 Decât nisipul mărilor,
Numărul văduvelor lor
Se-arată-a fi cu mult mai mare.
Asupra mamei celei care
A tânărului se vădeşte,
Pustiitorul năvăleşte,
În miezul zilei. O să cadă,
Necazului şi groazei, pradă.
9 Aceea care – s-a văzut –
Şapte feciori că a născut,
Iată, tânjeşte ne-ncetat
Şi îşi dă sufletul, de-ndat’.
Deşi încă e ziuă mare,
Pe cer apune al ei soare.
Ea are faţa înroşită
Şi-i de ruşine-acoperită.
Pe cei ce vor mai rămânea
O să-i mănânce sabia
Vrăjmaşilor, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
10 „Vai, mamă care m-ai născut,
Căci tu, pe mine, m-ai făcut
Un om de ceartă şi ocară,
De pricini rele pentru ţară!
Nimic, la nimeni, n-am cerut
Şi nici nu dau cu împrumut,
Dar totuşi, blestemat sunt eu,
De către toţi ai mei, mereu!”
11 Domnul a spus: „Fii liniştit,
Pentru că fi-vei fericit,
În viitor. Am să-i silesc,
Pe cei care te duşmănesc,
S-ajungă-a se ruga de tine,
Când timpul de necazuri vine!
12 Fierul poate înfrânge, oare,
Fierul şi cu arama care
În miază noapte sunt aflate?
Le-nfrânge, oare, el, pe toate?
13 Marea averea ce o ai,
Comorile pe care stai –
Pe toate – pradă-am să le dau!
Despăgubiri nu am să iau,
Pentru că ele vor fi date
Pentru-ale tale mari păcate
Şi făr’delegi ce le-ai făcut
Pe tot al tău întreg ţinut.
14 Rob te voi duce ca să fii,
Într-un ţinut ce nu îl ştii
Şi vei ajunge stăpânit
De cei care te-au duşmănit,
Pentru că iată, s-a aprins
A Mea mânie ce s-a-ntins
Asupră-vă, nimicitoare,
Şi nu aveţi nici o scăpare!”
15 „Doamne, Tu ştii tot, foarte bine!
Aminte să-Ţi aduci, de mine!
Să mă răzbuni Doamne, voiesc,
Pe cei care mă prigonesc!
Nu mă lua, o Doamne mare,
După-ndelunga Ta răbdare!
Din a Ta pricină, acum,
Sufăr ocara pe-al meu drum!
16 Cuvintele-Ţi, când le-am primit,
Îndată eu le-am înghiţit,
Căci bucuria şi-o găsea,
În ele-atunci, inima mea,
Pentru că eu am fot numit
După-al Tău Nume, negreşit,
O Dumnezeu al tuturor,
Precum şi Domn al oştilor!
17 În adunare, n-am şezut
Cu cei care au petrecut.
N-am stat cu oamenii acei
Ca să mă veselesc cu ei.
Necontenit, singur, am stat,
De-a Ta putere-nspăimântat,
Căci de mânie m-ai umplut,
Aşa după cum Tu ai vrut.
18 De ce nu-mi încetează, oare,
Această suferinţă mare?
De ce îmi e aşa de greu?
De ce mă ustură, mereu,
Rana aceasta înfocată
Şi nu poate fi vindecată?
Doamne, acum, te-ntreb pe Tine:
Oare să fii Tu pentru mine,
Asemenea unui izvor
Ce se vădeşte-nşelător,
A căruia apă a secat?”
19 Domnul, apoi, a cuvântat:
„Dacă te vei lipi de Mine,
Are să-Ţi meargă iarăşi bine,
Căci tu, din nou, loc vei avea,
Atuncea, înaintea Mea.
Dacă vei şti să despărţeşti
Tot ceea ce de preţ găseşti,
De cele despre care-ţi zic
Că nu pot preţui nimic,
Numai atuncea vei vedea
Cum că vei fi ca gura Mea.
De-aceea, ei să facă bine
Să se întoarcă iar, la tine.
Nu tu, la oamenii acei
Să te întorci, cumva, ci ei
Caute-aproape a se ţine
Şi să se-ntoarcă înspre tine!
20 Pentru popor, de bună seamă,
Vei fi ca zidul de aramă.
Cu tine-au să se războiască,
Dar n-au cum să te biruiască,
Pentru că Eu te însoţesc
Mereu şi-am să te izbăvesc.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e cel care-a vorbit.”
21 „Iată ce fac: de toţi cei răi,
Din mâna vrăjmaşilor tăi,
Te scap şi-am să te izbăvesc
De cei care te asupresc!”