1 Domnul la mine a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
2 „Ai grijă, nu cumva să-ţi vie
Vreun gând, ca să îţi iei soţie,
Căci în acest loc, îţi voi zice,
Să nu ai nici feciori, nici fiice!
3 Iată ce soartă îi va paşte
Pe-aceia care se vor naşte
Pe-aceste locuri. Negreşit,
La fel – atunci – vor fi păţit
Şi mamele şi taţii lor,
Precum şi-acest întreg popor:
4 O boală rea va fi în ţară
Şi toţi, de boală, au să piară.
Nimenea, însă, nu-i va plânge
Şi nimenea nu îi va strânge
Ca să-i îngroape. Au să fie
Ca şi gunoiul de pe glie.
Îi va ucide sabia
Şi îi va stinge foametea.
Ale lor trupuri moarte, toate,
Ajunge-vor a fi mâncate
De păsările cerului
Şi fiarele pământului.”
5 Domnul a zis: „În a ta cale,
Nu căuta case de jale.
Nu intra-n casele acele,
Ca să nu plângi, apoi, în ele,
Cu cei care se tânguiesc –
Acolo strânşi – şi se bocesc,
Căci am luat de la popor,
Pacea ce le-o dădusem lor
Şi bunătatea Mea cea mare
Şi-asemenea a Mea-ndurare.
6 Şi mari şi mici, în astă ţară,
Cu toţii trebuie să piară.
De-aceea, morţii vor fi daţi
Şi n-au să fie îngropaţi.
Nu îi va plânge nimenea
Şi nimeni nu se va tăia
În carne, din pricina lor;
Nu va fi nici un muritor
Ca să se radă, drept cinstire,
Şi să-i păstreze-n amintire.
7 Nimeni nu are să le iasă
‘Nainte, spre-a le-ntinde-o masă
Când vor jeli, ca mângâierea
Să le-o aducă în durerea
Care le-a fost pricinuită,
Când o fiinţă prea iubită,
În gheara morţii a căzut.
Vor suferi, căci de băut,
Nu va fi nimeni să le dea –
Aşa precum se-obişnuia –
Paharul cel de mângâiere,
Ca să aline-a lor durere,
În urma morţii taţilor
Precum şi a mamelor lor.
8 Iată dar, ce ţi se mai cere:
Nu intra-n casa de plăcere,
La masă ca să stai cu ei,
Ca să mănânci şi ca să bei.”
9 „Aşa vorbeşte Domnul, Cel
Ce-i Dumnezeu în Israel
Şi Domn al oştilor: „Să ştii
Că nu vor mai fi bucurii
În acest loc. O să urmeze
Un timp, când fac să înceteze
Chiotul cel de veselie.
Vremea aceea o să vie
Curând, iar voi o să puteţi,
Cu ochii voştri să vedeţi
Cum se-mplineşte ce-am vestit.
N-o să mai fie auzit
Cântec de mire şi mireasă,
Cum se-auzea la orice casă.”
10 „Când te vei duce ca să spui
Aceste veşti poporului,
Toţi te vor întreba, miraţi:
„De ce suntem ameninţaţi
Cu astfel de nenorocire,
Care se-abate peste fire?
Ce am făcut? Cu ce-am greşit?
Sau ce păcate-am săvârşit
În contra Celui cari, mereu,
Ne este Domn şi Dumnezeu?”
11 „Atuncea, tu – poporului –
În felu-acesta să îi spui:
„Domnul a zis, când mi-a vorbit:
„Părinţii voşti’ M-au părăsit.
Au căutat alţi dumnezei
Care străini erau de ei.
În faţa lor s-au închinat
Şi le-au slujit neîncetat.
M-au părăsit şi n-au ţinut
Legea, aşa cum le-am cerut!
12 După părinţii voştri, voi
Aţi făcut şi mai răi apoi,
Urmând doar ale voastre firi
Şi relele voastre porniri,
Pe cari în inimi le aveţi,
Căci să Mă ascultaţi, nu vreţi.
13 De-aceea, Eu vă voi muta
Din astă ţară şi veţi sta
În altă ţară, neştiută,
Care vă e necunoscută,
Pe care nu o cunoşteau
Ai voşti’ părinţi, pe când trăiau.
Veţi sluji altor dumnezei
Şi vă veţi închina la ei,
Pentru că nu veţi mai avea
Parte, de îndurarea mea!”
14 „De-aceea Domnul a zis: „Iată,
Curând, o vreme se arată,
În care nu se va putea
Ca să mai spună nimenea
„Viu este Domnul! Viu e Cel
Care l-a scos pe Israel
Din al Egiptului ţinut
Şi din rob, liber l-a făcut!”
15 Atuncea, se va spune-astfel:
„Viu este Domnul! Viu e Cel
Cari pe Israel l-a scăpat
Din ţara-n care s-a aflat,
În miazănoapte – înrobit –
Şi de pe unde izgonit
Fusese de-al său Dumnezeu!”
Căci iar îi voi aduce Eu,
În ţara care a fost dată,
Pentru ai lor părinţi, odată.”
16 „Iată că vine-o vreme-n cari
Trimit mulţime de pescari,
Căci vreau ca ei să-i pescuiască.
Apoi, un timp o să sosească,
În care vânători trimit
Ca să-i vâneze – negreşit –
Pe munţi, în văile adânci,
Pe deal şi-n crăpături de stânci.
17 Mereu, ai Mei ochi urmăresc
Cărările pe cari păşesc,
Căci înaintea Feţei Mele,
Nu pot a fi ascunse ele.
Nelegiuirile făcute
De ei, nu-Mi sunt necunoscute.
18 Iată că am să-i răsplătesc
Şi îndoit am să-i plătesc
Pentru că au păcătuit
Şi pentru că au săvârşit
Nelegiuiri, în ţara Mea.
Umplută Îmi fusese ea,
Cu trupurile jertfelor
Aduse idolilor lor.
Mari urâciuni au săvârşit
Şi moştenirea Mi-au mânjit.”
19 „Doamne, cetatea mea cea tare,
Tăria şi a mea scăpare!
Toate popoarele ce sânt
La marginile de pământ,
La Tine vor veni să spună:
„Iată că numai o minciună,
Părinţii noştri-au moştenit!
Idoli deşerţi ei au slujit,
Ce nu le-au fost de ajutor!
20 Cum poate oare-un muritor
Să-şi facă idoli, dintre cei
Care nu pot fi dumnezei?”
21 „Din pricina aceasta, iată,
Am să le-arăt, de astă dată,
Ce mare e puterea Mea.
O vor simţi şi vor putea
Să ştie precum că, mereu,
„Domnul” este Numele Meu.”