1 „Păcatul ce l-a săvârşit
Casa lui Iuda, negreşit,
Nu este nicidecum uitat,
Ci el adânc e încrustat
Pe tabla inimilor lor
Şi coarnele altarelor,
Cu un priboi de fier bătut,
Cu vârf din diamant făcut.
2 Cum de copii grijă vădesc,
Asemenea ei se gândesc
La ai lor idoli, la altare,
La Astartee. Fiecare,
La aste lucruri, se gândeşte
Când sub copaci verzi se găseşte,
Sau când ajunge-ntâmplător,
Pe culmile dealurilor.
3 Iată că Eu las ca să cadă
Întregul Meu munte, drept paradă;
La fel şi câmpurile sale,
Averile caselor tale,
Cu înălţimi şi visterii.
Pradă vor fi toate, să ştii,
Pe tot al tău întreg ţinut,
Pentru ceea ce ai făcut,
Pentru că ai păcătuit!
4 Ceea ce tu ai moştenit –
Prin bunătatea Mea cea mare –
Îţi voi lua, fără cruţare.
Am să te fac să îi slujeşti
Pe cei pe cari îi duşmăneşti.
Iată că te voi scoate-afară
Şi te voi duce într-o ţară
Îndepărtată, neştiută,
Ce nu îţi este cunoscută.
Tu ai aprins focul pe care
Apriga Mea mânie-l are.
Îl faci să ardă-ntotdeauna,
Căci ai păcătuit într-una.”
5 „Domnul, astfel, a cuvântat:
„Mereu să fie blestemat
Omul acel ce va avea,
Pusă în om, încrederea
Şi care sprijin şi-ajutor
Aşteaptă de la muritor
Şi îşi abate, tot mereu,
Inima, de la Dumnezeu!
6 Omul acela, negreşit,
Este ca un nenorocit
Care se află în pustie
Şi nici nu vede, nici nu ştie
Când fericirea se arată,
Căci a lui casă-i aşezată
În locuri arse, pustiite,
Care nu pot fi locuite,
Într-un pământ sterp şi sărat.
7 Să fie binecuvântat
Omul care îşi va avea,
În Dumnezeu, încrederea
Şi ne-ncetat se dovedeşte
Că-n Domnul doar, nădăjduieşte!
8 Pentru că un astfel de om
Este asemeni unui pom
Cari lângă ape e sădit.
În rădăcini e întărit,
Căci ele către râu se-ntind.
Căldurile nu îl cuprind
Când focul arşiţelor vine.
Al său frunziş verde se ţine.
Seceta, el n-o ia în seamă,
Căci n-are de ce să se teamă.
Când arşiţa, tot, ofileşte,
Doar el, nestingherit, rodeşte.”
9 „Inima e înşelătoare
Şi-asemenea rău voitoare.
E cineva cari ar putea
Să ştie ce se-ascunde-n ea?”
10 „Eu, Domnul – cel care veghez
Întotdeauna – cercetez
Adâncul inimii. Doar Eu
Încerc rărunchii, tot mereu,
Şi plată-i dau la fiecare,
După purtarea ce o are.
Astfel, răsplata tuturor
E dată după rodul lor.”
11 Cum potârnichile clocesc
Ouă care se dovedesc
Că nu sunt ale lor, la fel
Se va-ntâmpla cu omu-acel
Cari pe nedrept a adunat
Mari bogăţii, neîncetat.
Când zilele-i sunt jumătate,
El le va părăsi pe toate
Şi-o să se vadă-apoi – vă spun –
Că este doar un biet nebun.
12 Jilţ de domnie încărcat
De mare slavă, aşezat
De la-nceputuri pe pământ,
Loc al Locaşului cel sfânt,
13 Doamne, nădejdea cea pe care
Neamul lui Israel o are!
Cei ce Te părăsesc pe Tine
Acoperiţi sunt, de ruşine.”
„Cei care, de la Mine, cată –
Necontenit – să se abată,
Scrişi au să fie, pe pământ,
Că-L părăsesc pe Domnul Sfânt,
Pe Cel care – din veşnicie –
Este izvor de apă vie.”
14 „Doamne mă vindecă, de-ndat’,
Şi-atuncea fi-voi vindecat!
Mă mântuieşte, negreşit,
Şi-atuncea fi-voi mântuit!
Căci pentru mine, Domnul meu,
Slavă, doar Tu îmi eşti, mereu!
15 Iată că ei m-au căutat
Şi-n acest fel, au cuvântat:
„Unde-i Cuvântul Domnului?
Să se-mplinească spusa Lui!”
16 Tu ştii, prea bine, cât de mult
Voit-am eu să Te ascult.
M-am dovedit ascultător
Şi am primit să fiu păstor.
N-am vrut să vină, peste fire,
Zilele de nenorocire.
Doamne, Tu ştii că – negreşit –
Lucrul acest nu l-am dorit.
Cuvintele spuse de mine
Ştiute sunt de către Tine.
17 De-aceea Doamne, să nu-mi fii
Pricini de groază, căci Tu ştii
Precum că eşti a mea scăpare,
În vremile de strâmtorare!
18 Cei ce mă prigonesc pe mine,
Plini să ajungă, de ruşine,
Dar eu să nu fiu ruşinat!
De-asemeni Doamne, Te-am rugat
Să nu mă faci să tremur eu,
Ci ei să tremure mereu!
Doamne, adu asupra lor,
Ziua nenorocirilor
Şi să-i lovească-ntr-o clipită
A Ta urgie, îndoită!”
19 „Domnul la mine a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Du-te la porţile pe care
Intră şi ies aceia care
Se dovedesc a fi-mpăraţi
Şi sunt în Iuda-ncoronaţi.
Du-te la porţile pe care
Ierusalimu-n zid le are.
La porţile poporului,
Du-te şi astfel să le spui:
20 „Voi, ai lui Iuda împăraţi,
Voi cei care în Iuda staţi
Sau în Ierusalim veniţi
Şi aste porţi le folosiţi,
Haideţi în faţa Domnului,
Să auziţi Cuvântul Lui!
21 „Aşa a zis Domnul: „Luaţi
Seama la voi şi nu purtaţi
Poveri, în ziua de Sabat.
Nu săvârşiţi acest păcat,
Iar în Ierusalim, apoi,
Să nu intraţi, cu ele, voi.
22 Să nu scoateţi nici o povară,
Din ale voastre case-afară,
Când e Sabat, căci nimeni n-are
Voie, să facă vreo lucrare.
Sabatul, trebuie să ştiţi,
Neîncetat, să îl sfinţiţi,
După porunca ce-a fost dată
Părinţilor voştri, odată!”
23 Dar ei, însă, n-au ascultat
Şi nici aminte n-au luat,
Ci gâtul şi-a înţepenit
Şi-nvăţături nu au primit.
24 Dar dacă Mă veţi asculta,
Dacă apoi nu veţi purta
Poverile nenumărate
Spre-a le aduce în cetate
Când este ziua de Sabat
Ca să nu faceţi un păcat,
Dacă-n Sabat nimeni nu are
Să săvârşească vreo lucrare
Şi dacă voi aveţi să ştiţi,
Sabatul Meu, să îl sfinţiţi,
25 Atuncea voi o să puteţi,
Cu ochii voştri să vedeţi
Cum pe aceste porţi aflate
Chiar la intrarea în cetate,
Trec voievozi şi împăraţi
Care apoi sunt aşezaţi
Pe al lui David jilţ domnesc.
Când, în cetate, ei sosesc,
Îşi vor aduce cai şi cară
Şi-i va-nsoţi întreaga ţară,
Căci locuit are să fie
Ierusalimul, pe vecie.
26 Veni-vor din vecinătate
Şi din cetăţile aflate
În Iuda. Apoi, alţii vin
Din ţară de la Beniamin,
De pe-ale munţilor cărări,
Din văi, dar şi din depărtări
Ce sunt în miazăzi aflate.
Veni-vor în astă cetate,
Jertfe să dea – cari se socot
A fi drept ardere de tot –
S-aducă daruri de mâncare,
Să dea tămâie fiecare,
S-aducă daruri cu menire
De jertfă pentru mulţumire,
Mereu, la Casa Domnului,
Spre slava şi spre cinstea Lui.
27 Dar dacă nu Mă ascultaţi
Şi-a Mea poruncă o călcaţi,
Cărând poveri nenumărate
Ce le aduceţi în cetate –
Chiar de Sabat – şi nu voiţi,
Al Meu Sabat să îl sfinţiţi,
Atuncea – chiar în acest loc –
La porţile cetăţii, foc
Am să aprind. El se va-ntinde,
Ierusalimu-l va cuprinde,
Arzând casele minunate
Care se află în cetate.
Ierusalimul se va-ncinge,
Căci focul nu se va mai stinge.”