1 „Cuvântul Domnului, de sus,
La mine a venit şi-a spus:
2 „Du-te-n Ierusalim şi spune
Cuvintele ce le voi pune
În gura ta, iar către el,
Să strigi apoi, în acest fel:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Aminte încă, Mi-aduc Eu
De dragostea ce o aveai
Când încă tânără erai,
Când logodită te-ai aflat
Şi în pustie M-ai urmat,
Într-un pământ neroditor,
Nesemănat, neprimitor.
3 Atunci, întregul Israel
Era cu Dumnezeu, căci el,
Lui îi fusese închinat
Fiind mereu asemănat
Cu roadele dintâi luate
Din ţarinile-mbelşugate.
Cei cari din ele se-nfruptau
De-ndată vinovaţi erau
Şi-apoi venea asupra lor,
Valul nenorocirilor.”
4 Casă-a lui Iacov şi la fel,
Familie a lui Israel,
La Domnul vost’, seamă luaţi
Şi-al Său cuvânt îl ascultaţi!
5 Domnul a zis: „Ce au găsit?
Ce a părut nelegiuit,
În Mine, pentru-ai voşti’ părinţi?
Ce au gândit ale lor minţi,
Atuncea când s-au depărtat
De Mine şi au căutat
Nimicuri, până când – se ştie –
Nimicuri au ajuns să fie?
6 Iată că ei n-au întrebat:
„Unde e Cel ce ne-a scăpat
Cari, de la Egipteni, din ţară,
Putut-a să ne scoată-afară?
Unde e Domnul nostru, care
Ne-a însoţit fără-ncetare,
Printr-un pământ pustiu, uscat,
De gropi umplut şi însetat,
În care moartea stăpâneşte
Şi nici un om nu locuieşte?”
7 „O ţară, Eu v-am dat, bogată,
Ca o livadă minunată.
Acolo, Eu am vrut să staţi
Şi rodul ţării să-l mâncaţi.
Voi aţi venit, v-aţi aşezat
Şi-n urmă ţara Mi-aţi spurcat,
Iar moştenirea – vă pot spune –
Mi-aţi prefăcut-o-n urâciune.
8 Preoţii Mei n-au întrebat:
„Unde e Domnul, aşezat?”
Păstorii Legii n-au ştiut
De Mine. Nu M-au cunoscut
Păstorii sufleteşti ai Mei,
Căci necredinţă-au vădit ei.
Prorocii care au venit,
Numai prin Baal au prorocit,
Iar cei la care-au alergat,
Nicicând un sprijin nu le-au dat.”
9 Astfel, am să Mă cert, cu voi
Şi cu urmaşii voştri-apoi.
10 Pân’ la Chitim, vă repeziţi
Ca în ostroave să priviţi!
Trimiteţi la Chedar apoi
Şi bine uitaţi-vă voi,
Ca să aflaţi dacă, cumva,
S-a întâmplat aşa ceva:
11 Vreun neam, vreodată, s-a văzut
Ca idolii ce i-a avut
Să-i fi schimbat, măcar că ei
N-au fost şi nu sunt dumnezei?
Poporul Meu, doar, şi-a schimbat
Slava şi-n locu-i a luat
Ceva ce-i nefolositor,
Căci nu îi e de ajutor!
12 De-aşa ceva, miraţi-vă
Ceruri şi-nfioraţi-vă
De groază” – zice Dumnezeu.
13 „Iată că-ntreg poporul Meu
Mare păcat a săvârşit
Şi-al său păcat e îndoit.
L-au părăsit pe Domnul lor –
Pe al apelor vii izvor –
Şi-n urmă puţuri şi-au săpat,
În care apa nu a stat.”
14 Rob cumpărat e Israel,
Sau e, în casă, născut el?”
Atunci, de ce-a ajuns să cadă,
În urmă, Israel drept pradă?”
15 „Iată că puii leului
Strigă, mereu, în contra lui.
Plini de furie, ei mugesc
Şi ţara lui o pustiesc.
Cetăţile-i sunt părăsite,
Căci arse-au fost şi nimicite.
16 Chiar şi cei ce-s în Nof aflaţi
Sau în Tahpanes aşezaţi
Vor năvăli asupra lui
Şi în creştetul capului
Au să-l lovească. Însă oare,
17 Nu eşti tu singurul cel care
Aceste lucruri ţi-ai făcut,
Atuncea când tu nu ai vrut
Să Îl urmezi pe Domnul tău,
Cel care te-a ferit de rău
Şi care vrut-a să te pună,
Mereu, doar pe o cale bună?
18 Acum, ce cauţi să te duci
Către Egipt ca să apuci,
Să bei din apa Nilului?
De ce bei apa râului
Ce este în Asiria?
De ce vrei tu, să bei din ea?
19 Tu însuţi doar, te pedepseşti
Şi iată, singur te loveşti
Cu răutatea ta cea mare
Şi necredincioşia-ţi tare.
Vei şti, astfel, cât e de rău,
Să-L părăseşti pe Domnul tău.
Vedea-vei dar, că nu e bine
Că n-ai avut teamă de Mine.
Aşa a spus cel cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu.”
20 „De mult, jugul ţi-aş fi sfărmat
Şi lanţul ţi-aş fi dezlegat,
Însă ai zis: „Nu vreau, mereu,
Ca şi un rob să slujesc eu!”
Pe orice deal înalt şi mare
Şi sub copacul cel pe care
Tu l-ai văzut că e-nverzit,
Îndată te-ai şi repezit
Şi ca o curvă te-ai întins.
21 Eu te sădisem, înadins,
Ca pe o vie minunată,
Dintr-un soi bun. Cum, dintr-odată,
Din vie bună, ai putut,
Sălbatic să te fi făcut?
22 Chiar dacă cu silitră-apoi –
Sau chiar cu multă sodă – voi
Vă veţi spăla, în faţa Mea,
Înscrise, tot vor rămânea
Nelegiuirile, mereu,
Zice al vostru Dumnezeu.”
23 „Cum poţi să zici: „Nu m-am spurcat
Iar după Bali, nu am umblat!”?
Priveşte-ţi urma paşilor
Pe drumurile văilor
Şi-n acest fel vei fi putut
Să vezi ce rele ai făcut
Tu, dromaderule, cel care
Te areţi iute de picioare
Străbătând depărtările
Şi-ncrucişând cărările!
24 Pe măgăriţa din pustie,
Prinsă de-a ei patimă vie,
Cine are să o oprească
Şi pofta să nu-şi împlinească?
Cei care vor, o şi găsesc,
Chiar dacă nu se ostenesc,
Pentru că, iată, toţi acei
O vor găsi în luna ei.
25 Nu îţi lăsa picioarele
Goale, când arde soarele!
Nu îţi lăsa gâtul uscat,
Fiind de sete încercat!
Dar zici: „Degeaba! Nu voiesc,
Căci dumnezei străini iubesc.
Ei îmi sunt dumnezeii mei
Şi vreau a merge după ei.”
26 Aşa precum sunt de uimiţi
Hoţii, când sunt descoperiţi,
Miraţi vor rămânea, la fel,
Şi cei ce sunt din Israel,
Cu împăraţi, cu toţi cei cari
Se află-n neamul lor mai mari,
Cu căpetenii, cu preoţi,
Precum şi cu prorocii toţi.
27 Ei, lemnului, i-au spus mereu:
„Iată că tu eşti tatăl meu!”,
Iar pietrei i s-au închinat
Zicându-i: Viaţă, tu mi-ai dat!”
Mi-au întors spatele când bine
Le-a mers şi au uitat de Mine,
Dar au strigat, în strâmtorare:
„Te scoală şi ne dă scăpare!”
28 Dar unde-s ai tăi dumnezei?
Să vină, să te scape ei!
Câte cetăţi în Iuda-aveai,
Atâţia dumnezei, tu ai.”
29 „De ce acuma, căutaţi,
Cu Mine ca să vă certaţi?
Credeţi că ar avea vreun rost?
Necredincioşi, cu toţi Mi-aţi fost.”
30 „Degeaba Eu M-am repezit
Şi pe-ai voşti’ fii i-am pedepsit,
Căci nimenea, mustrarea Mea,
N-a vrut, în seamă, să o ia.
Sabia voastră i-a mâncat
Pe-ai voşti’ proroci, neîncetat,
Ca şi un leu nimicitor,
Picat asupra prăzilor.
31 O, neam de oameni răi, luaţi
Seama la Domnul şi-ascultaţi
Cuvântul Lui: „Am fost Eu, oare,
Drept o pustie arzătoare,
Pentru Israel, sau o ţară
Plină de-ntunecime-amară?
De ce a zis poporul Meu:
„Slobozi am fost noi, tot mereu,
Şi-ntotdeauna ne-a fost bine
Nu vrem ca să venim la Tine!”?
32 Mireasa-şi uită brâul oare,
Sau fata ale ei odoare?
Dar Eu, de-un timp îndelungat,
Am fost, de-al Meu popor, uitat.
33 Ce bine ştii să-ţi întocmeşti
Calea, când cauţi ce iubeşti!
Chiar şi-n nelegiuire, iată,
Tu ştii să te deprinzi, de-ndată.
34 Şi hainele ţi le-ai pătat,
De sângele nevinovat,
Al celor care au căzut,
Fără ca rău să fi făcut,
Pentru că nu i-ai prins furând
Şi nici vreo spargere, făcând.
35 Şi totuşi, tu ai cuvântat:
„Iată că sunt nevinovat!
Să se întoarcă, de la mine,
Mânia Lui!” Însă, cu tine,
Am să Mă cert Eu, negreşit,
Căci spus-ai: „N-am păcătuit!”
36 De ce, atâta grabă mare,
Ca să îţi schimbi a ta cărare?
Iată că din Egipt îţi vine –
Cât de curând – a ta ruşine,
După cum mai venise ea
Asupră-ţi, din Asiria!
37 Cu mâinile pe cap, apoi –
De-acolo – o să ieşiţi voi,
Căci Domnu-i leapădă pe cei
În cari vă-ncredeţi, iar cu ei
Nu veţi putea să izbutiţi,
În ceea ce voi vă doriţi.”