1 „El zice: „Dacă, un bărbat
Îşi lasă soaţa şi-a plecat
Şi-n urmă va ajunge ea,
A fi nevasta altuia,
Va mai veni oare-napoi
Primul ei soţ, la ea, apoi?
Atuncea, însăşi ţara toată
Nu va ajunge necurată?
Iată că şi tu, negreşit,
Cu mulţi ibovnici ai curvit
Şi-acum găseşti că este bine,
Ca să te-ntorci din nou, la Mine?”
2 „Saltă-ţi privirea! Te roteşte
Şi către înălţimi priveşte!
Le vezi pe toate, negreşit.
Să-Mi spui dar, unde n-ai curvit?
Ştiu că la drumuri te ţineai
Şi că asemenea erai
Ca şi Arabul, în pustie.
Iată că prin a ta curvie –
Prin răutatea arătată –
Întreaga ţară-a fost spurcată.
3 Măcar că ploile, menite
Pământului, au fost oprite,
Iar ploaia cea de primăvară
Lipsă a fost din a ta ţară,
Nepăsătoare ţi-ai păstrat
Fruntea de curvă, ne-ncetat,
Şi n-ai vrut a avea ruşine!
4 Şi-acuma, ce faci? Strigi la Mine:
„Tată! Ai fost, din tinereţe,
Prietenul ce-mi da poveţe!”
5 „Dar oare, El, a Lui mânie,
Are s-o ţină pe vecie?
Mă va lovi cu ea, într-una,
Păstrând-o pentru totdeauna?”
Deşi în ăst fel ai vorbit,
Nelegiuiri ai săvârşit.
Aceste lucruri l-ai făcut,
Mereu, atât cât ai putut!”
6 „Domnul la mine a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit,
Pe vremea-n care împărat
Iosia fost-a-nscăunat:
„Spune-Mi, văzut-ai în ce fel,
Necredincioasa Israel
Ştiut-a să se poarte, oare?
S-a dus pe orice munte mare,
Sub orice pom ce-a înverzit
Şi-apoi acolo, a curvit.
7 Cu toate că Eu am văzut,
Ce fel de lucruri a făcut,
Totuşi, Mi-am zis că, mai apoi,
Se va întoarce înapoi,
La Mine, dar M-am înşelat,
Căci ea nu M-a mai căutat.
Şi sora ei, de-asemenea –
Cea care, Iuda, se numea –
Martoră, la a ei curvie,
A stat, plină de viclenie.
8 Deşi-a văzut că, negreşit,
De sora ei M-am despărţit,
Vicleana Iuda, tot la fel,
Făcut-a ca şi Israel,
Ţinându-se de-a ei curvie.
9 Prin marea ei necurăţie,
Israelul Mi-a întinat
Ţara întreagă, ne-ncetat,
Căci ea, cu lemnul, a curvit
Şi-apoi cu piatra, negreşit.
10 Vicleana Iuda a văzut
Ce fel de lucruri a făcut
Sora pe care o avea
Şi cari, Israel, se numea,
Dar n-a gândit că este bine
Ca să se-ntoarcă, iar, la Mine –
Din toată inima – căci ea,
Doar prefăcută se vădea.”
11 Domnul mi-a zis, în acest fel:
„Necredincioasa Israel,
Pe lângă a ei soră – iată –
Pare a fi nevinovată.
12 Spre miazănoapte te porneşte
Şi-aste cuvinte le rosteşte:
„Necredincioaso Israel
Întoarce-te dar, la Acel
Care îţi este Domn, mereu.”
Domnul a zis: „Iată că Eu
Sunt milostiv şi-a Mea mânie
Nu o să ţină pe vecie.
13 Să recunoşti că ai greşit,
Că te-ai purtat nelegiuit,
Că necredinţă-ai arătat
Atuncea când ai alergat
Să îţi găseşti alţi dumnezei –
Deşi străini îţi erau ei –
Şi că nu ai voit, mereu,
Ca să asculţi de glasul Meu.
14 Fii răzvrătiţi, acuma, voi
Veniţi degrabă înapoi,
La Dumnezeul vostru Sfânt,
Căci numai Eu, Stăpân, vă sânt.
Eu sunt Acela care vreau,
Pe unul dintre, voi să-l iau,
Dintr-o cetate; pe alţi doi
Dintr-o familie-i iau apoi
Şi după ce am să v-adun
Iar, în Sion am să vă pun.
15 Păstori, după inima Mea,
În vremea ‘ceea, veţi avea,
Căci peste voi, Eu îi voi pune.
Pricepere şi-nţelepciune,
Am să le dau şi-au să vădească
Precum că ştiu să păstorească.
16 Când vă veţi înmulţi, în ţară,
Şi când veţi creşte-n număr iară,
Nu se va spune un cuvânt
Despre chivot, de legământ,
Căci nimeni n-o să se gândească
La el, ca să îl pomenească.
N-o să se simtă lipsa lui,
Iar alt chivot al Domnului
Nu va mai fi făcut vreodată.
17 În vremea ‘ceea minunată,
Ierusalimul o să fie
Al Domnului jilţ de domnie,
Iar neamurile – câte sânt
Pe faţa-ntregului pământ –
Au să se-adune-n sânul lui,
În Sfântul Nume-al Domnului,
Şi nu se vor lăsa purtate
De-ndemnurile rele-aflate
În inimile lor. Astfel,
18 Iuda va fi cu Israel
Şi împreună vor veni,
Din nord, pentru a stăpâni
Ţara care fusese dată
Pentru ai lor părinţi, odată.
19 În gânduri adâncit eram
Şi în a Mea sine ziceam:
„Cum să te pun printre acei
Cari se vădesc aleşi ai Mei
Şi să te trec la moştenire,
Ca să poţi pune stăpânire
Pe ţara ‘ceea minunată
Care-i podoabă nestemată –
Podoabă a podoabelor –
A tuturor neamurilor?
Credeam că Îmi vei spune „Tată!”
Şi n-ai să te abaţi, vreodată,
Din calea Mea şi-al Meu cuvânt.
20 Dar cum necredincioase sânt
Femeile, iubitului,
La fel I-aţi fost voi, Domnului,
Pentru că te-ai purtat la fel,
Tu, casă a lui Israel!”
21 „Un vuiet mare se porneşte,
De pe-nălţimi şi se-nteţeşte.
Sunt plânsete şi rugi pe care,
Le-nalţă spre a lor iertare,
Toţi fiii cei din Israel,
Pentru că au uitat de Cel
Care le este Dumnezeu
Şi ajutor le-a fost, mereu.
22 „Fii răzvrătiţi, acuma, voi
Veniţi degrabă înapoi,
Căci am să iert al vost’ păcat!”
„Primeşte-ne Doamne, de-ndat’,
Căci Tu ai fost şi eşti, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu!”
23 Într-adevăr, e în zadar
S-aştepţi ca mântuire-n dar
Să-ţi dea mulţimea munţilor,
Precum şi a dealurilor.
Într-adevăr, în Dumnezeu
E mântuirea, tot mereu,
Căci mântuire dă doar Cel
Cari îi e Domn, lui Israel.
24 Idolii, însă, au mâncat
Tot ce-au muncit şi-au adunat
Părinţii noşti’: au mâncat boi,
Au mâncat turmele de oi,
Au mâncat floarea fiilor
Precum şi a fiicelor lor.
25 Acum, nouă ni se cuvine
Să ne culcăm doar în ruşine,
Să ne-nvelim doar cu ocară,
Căci am păcătuit, în ţară,
Faţă de Cel care, mereu,
Ne este Domn şi Dumnezeu.
Părinţii au păcătuit
Şi-n urma lor, noi – negreşit –
Din anii cei de tinereţe
Şi până azi, la bătrâneţe,
Pentru că nu am căutat,
Al Său glas, să-l fi ascultat.”