1 „Israele, dacă apoi,
Te vei întoarce înapoi,
La Mine” – zice Dumnezeu –
„Dacă asculţi de glasul Meu
Iar urâciunile, pe toate,
Din faţa Mea tu le vei scoate,
Atunci n-ai să mai rătăceşti.
2 De vei jura şi-ai să rosteşti
„Viu este Domnul, ne-ncetat!”
Şi drept te vei fi arătat,
Cu adevăru-mpodobit –
Precum e cel neprihănit –
Atuncea, neamurile toate,
În El, sunt binecuvântate
Şi vor ajunge-n acest fel
De-a se făli, apoi, cu El.
3 „Căci Dumnezeu aşa vorbeşte
Şi-n acest fel îl sfătuieşte
Pe cel ce-n Iuda-i aşezat
Sau în Ierusalim e-aflat:
„Un nou ogor, desţeleniţi,
Iar după ce îl pregătiţi,
Sămânţa ce o semănaţi,
Nu între spini s-o aruncaţi!
4 Voi cari în Iuda locuiţi
Sau la Ierusalim trăiţi,
La inimi, seamă să luaţi
Şi împrejur să le tăiaţi
Doar pentru Domnul, să nu vie
Asupră-vă a Lui mânie,
Din pricină că a văzut
Ce fapte rele aţi făcut!”
5 „Ştire, în Iuda, răspândeşte
Şi în Ierusalim vesteşte:
„Sunaţi din trâmbiţe în ţară!”
De-asemeni, daţi de ştire iară,
Şi spuneţi: „Haidem să plecăm,
Căci trebuie să ne-adunăm
Toţi, în cetăţile-ntărite
Ce sunt anume pregătite!”
6 „Un steag, în urmă, căutaţi,
Către Sion să-l înălţaţi.
După aceea, să fugiţi
Fără ca să vă mai opriţi!
Căci de la miază noapte-apare
Nenorociri şi prăpăd mare.
7 Leul se-aruncă-nfuriat,
Din tufa-n care s-a aflat;
Nimicitorul a pornit,
Iar locul şi l-a părăsit
Căci vine ca să te lovească
Şi ţara să ţi-o pustiască.
Cetăţile sunt nimicite
Şi nu vor mai fi locuite.
8 De-aceea – grabnic – vă luaţi
Saci şi cu ei vă îmbrăcaţi.
Plângeţi şi gemeţi toţi apoi,
Căci nu se-abate de la noi,
Mânia Celui cari, mereu,
Ne este Domn şi Dumnezeu.”
9 Domnul a zis: „Cel ce-i aflat,
Peste popor, drept împărat,
Precum şi toţi aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Au să îşi piardă inima.
Apoi, preoţii vor urma
Ca să rămână-ncremeniţi
Iar toţi prorocii, uluiţii.”
10 „Eu am vorbit:” Ah, Domnul meu,
Prea bine-acum înţeleg eu,
Că-ntr-adevăr, ai înşelat
Acel popor şi totodat’,
Ierusalimul, când ai spus:
„Veţi avea pace!” Dar s-a pus
Asupră-i, sabia şi iată
Că viaţa-i e ameninţată.
11 În acel timp, poporului
Şi-apoi Ierusalimului,
Li se va spune ăst cuvânt:
„Dinspre pustiu, suflă un vânt,
Pe drumul fiicei cea pe care
Sărmanul Meu popor o are.
Vântul acesta, arzător,
Nu e un vânt folositor
La vânturarea grâului
Sau pentru curăţirea lui.
12 E vânt năpraznic, vânt ce vine,
Din acel loc, până la Mine!
Am să rostesc acum, de-ndată,
Ce hotărâre-a fost luată!”
13 „Nimicitoru-naintează,
Aşa precum norii brăzdează
Cerul întreg. Carele lui,
Asemeni sunt vârtejului,
Iar caii săi mai uşori sânt,
Decât sunt vulturii, în vânt!”
„O, vai are a fi de noi,
Căci suntem prăpădiţi apoi!”
14 „Ierusalime, te grăbeşte
Şi inima îţi curăţeşte,
De răul ce te-a încolţit
Ca să fii astfel mântuit!
Cât timp, gânduri nelegiuite
Vei ţine-n inimă pitite?”
15 „Un glas care din Dan porneşte,
Nenorocirea o vesteşte,
Venind din muntele pe care
Neamul lui Efraim îl are.”
16 Spuneţi aceasta, tuturor:
Le spuneţi dar, neamurilor;
Ierusalimului, la fel,
Să-i spuneţi spre a şti şi el.”
„Nişte-mpresurători se-arată.
Vin dintr-o ţară-ndepărtată
Şi strigă, fără încetare,
Contra cetăţilor pe care
Le are Iuda. Iată, ei
17 Asemeni sunt ca şi acei
Care stau pază, pe ogor.
Înconjurat de ceata lor
Ierusalimul s-a vădit,
Pentru că el s-a răzvrătit
În contra Mea” – Domnul a zis.
18 „Acesta e rodul promis,
E rodul de pe a ta cale,
Precum şi a faptelor tale.
Dacă-i amar rodul acel
Şi-n inimă-ţi pătrunde el,
De vină pentru-acestea toate,
Este doar marea-ţi răutate.”
19 „Vai, ale mele măruntaie!
Vai, inima cum mi se taie
De-o grea durere! Ce să fac?
Iată că nu mai pot să tac,
Căci inima îmi bate tare,
Iar bietul meu suflet tresare
La glasul trâmbiţei şi-apoi,
La strigătele de război.
20 Se-anunţă grele strâmtorări,
Dărâmături şi încercări.
Întreaga ţară e lovită
Puternic şi e pustiită.
Colibele sunt nimicite,
Iar corturile năruite
Într-o clipită! Până când
21 Voi vedea steagul fâlfâind
Şi-am să aud sunetul tare
Pe care trâmbiţa îl are?”
22 „Poporul Meu este nebun.
Nu Mă cunoaşte. Pot să spun
Că ai poporului Meu fii
La fel sunt ca nişte copii.
N-au minte, iar priceperea,
La ei, nu are loc să stea.
Meşteri în rău pot a se ţine,
Dar nu ştiu ca să facă bine.”
23 Mă uit către pământ şi iată,
Pustiu şi gol el se arată.
Privesc spre ceruri îngrozit:
A lor lumină a pierit!
24 Privesc la munţi-ndepărtaţi
Şi văd că sunt cutremuraţi!
Nici dealurile nu-s cruţate,
Căci sunt şi ele clătinate!
25 Privesc, dar oameni n-am zărit,
Iar păsările au fugit!
26 Mă uit apoi, către Carmel
Şi văd că-i un pustiu şi el.
Toate cetăţile-s lovite
Puternic şi sunt nimicite
Pe dată-n faţa Domnului,
Precum şi a mâniei Lui!”
27 Domnul a zis: „Va fi lovită
Ţara şi fi-va pustiită,
Însă Eu am să Mă-ngrijesc,
Ca nu de tot s-o nimicesc.
28 Din astă pricină se-ntinde
Jalea şi ţara o cuprinde,
Iar cerul este-ntunecat
Şi faţa şi-a înnegurat.
Căci Eu am zis şi negreşit,
Lucrul acest l-am stabilit.
De el, nu-Mi pare rău şi-apoi,
Nu-l voi întoarce înapoi.”
29 „La vuietul arcaşilor,
Precum şi-al călăreţilor,
Cetăţile fug să se-ascundă
Şi caută ca să pătrundă
Până în codri cei adânci
Sau să se caţere pe stânci.
Cetăţile sunt pustiite
Şi sunt, de oameni, părăsite.
30 Tu, pustiito, ce vei face?
Cârmâzul vrei să te îmbrace.
Cu aur ai să te găteşti,
Iar ochii ţi-i sulemeneşti.
Degeaba însă tu lucrezi
Şi vrei să te-nfrumuseţezi.
Ai tăi ibovnici se vădesc
Precum că te dispreţuiesc
Şi-n fiecare dimineaţă
Vor ca să ieie a ta viaţă.
31 Căci Eu aud ţipătul care
Doar chinul facerii îl are.
E ţipătul cel de durere,
Pe care naşterea îl cere.
Cea cari dă glas ţipătului,
Este fiica Sionului.
Ale ei braţe, tremurând,
Se-ntind când zice suspinând:
„Nenorocită sunt şi mor
De mâna ucigaşilor!”