5
„Ierusalimu-l cercetaţi:
Uitaţi-vă şi căutaţi
Ca să aflaţi dacă, cumva,
Se mai găseşte cineva
Cari binele să-l făptuiască
Şi cari să se călăuzească
După ce e adevărat,
Şi-atuncea, Eu voi fi cruţat
Ierusalimul, de îndată.
Când zic: „Viu este Domnul!”, iată
Că şi-atunci, strâmb jură cei răi.”
„Doamne, dar nu văd ochii Tăi,
Care e adevărul, oare?
Tu îi loveşti, fără-ncetare,
În timp ce ei – pot ca să zic –
Precum că n-au simţit nimic.
Tu-i nimiceşti, fără măsură,
Dar ei nu iau învăţătură,
Ci capătă o-nfăţişare
Cari, decât stânca, e mai tare
Şi nu-nţeleg că e mai bine
Să se întoarcă iar, la Tine.”
„În sinea mea, eu cugetam
Şi-n felu-acesta îmi ziceam:
„Cei mici, doar, sunt aşa, mereu:
Nu ştiu Legea lui Dumnezeu.
Nu pot, la ea, lua aminte
Şi-astfel se-arată fără minte,
În tot ceea ce au făcut.”
În felu-acesta am crezut
Şi-am zis: „Voi merge la cei cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Căci ei ştiu Legea Domnului
Şi merg, mereu, pe calea Lui!”
Însă şi ei s-au depărtat
Şi jugu-apoi, l-au sfărâmat.
De-aceea, leul îi omoară
Sau din pustie, bunăoară,
Asupră-le se repezeşte
Lupul furios şi-i nimiceşte.
Lângă cetăţi şade – la pândă –
Pardosul, gata să îi prindă.
Acei cari vor ieşi afară
Dintr-o cetate, au să piară,
Căci vor fi sfâşiaţi, pe dată.
Fărădelegile lor – iată –
Sunt multe şi s-au înmulţit
Relele ce le-au făptuit!”
„Cum aşteptai să te iert Eu?” –
Întreabă Domnul Dumnezeu.
„Copiii tăi M-au părăsit.
De cuviinţă au găsit,
Să jure pe alţi dumnezei
Cu toate că idoli-acei
Nu au fiinţă şi nici minte.
Făcutu-Mi-au ei jurăminte,
Dar s-au dedat la preacurvie
Şi-au mers în casa de curvie!
Ca nişte caii bine hrăniţi
Au nechezat, nestăpâniţi,
După nevasta cea pe care
Cel ce le e aproape-o are.”
„Atunci, să nu îi pedepsesc,
Când astfel ei păcătuiesc?
Sau oare, să nu Mă răzbun
Pe-acest popor ce nu e bun?”
10 „Grabnic, pe ziduri vă urcaţi,
Dar nu de tot le dărâmaţi!
Luaţi aceşti butuci, de-ndată,
Căci nu ai Domnului se-arată!
11 Casa lui Iuda şi la fel,
Casa ce-o are Israel
Necredincioase s-au vădit
Faţă de Mine, negreşit.”
12 „Pe Domnul Îl tăgăduiesc,
Pentru că-n acest fel vorbesc:
„Nu este El! Iar peste noi,
Nenorociri nu vin. Apoi,
Nici sabia n-o vom vedea.
Nu vom simţi nici foametea.
13 Prorocii Domnului nu sânt
Nimic afară decât vânt,
Căci nu El îi însufleţeşte.
Nu Dumnezeu, prin ei, vorbeşte.
Aşa să li se facă lor!”
14 „Cel care-i Domn al oştilor,
Atuncea când i-a auzit,
În felu-acesta a vorbit:
„De ce-aţi zis acest lucru? Iată,
Cuvântul Meu îl fac – de-ndată –
În gura ta, foc arzător
Care va arde ăst popor!
15 Aduce-voi din depărtare,
Un neam care e vechi şi tare.
Lovită-i fi, de neamu-acel,
Tu, casă a lui Israel!
N-ai să-nţelegi limba pe care
Neamul acel străvechi o are
Şi nici nu vei putea, aminte
Să iei, la ale lui cuvinte.
16 Săgeţile din tolbă-i sânt
Asemenea unui mormânt
Deschis, iar cei ce le zvârlesc,
Oameni viteji se dovedesc.
17 Ei au să vină, pe furiş.
Mânca-vor al tău seceriş
Şi pâinea ta şi-ai tăi copii:
Îţi vor mânca fiice şi fii.
Au să-ţi mănânce oi şi boi,
Smochini şi via ta. Apoi,
Prin ascuţişul sabiei,
Cetăţile-ţi vor trece ei,
Căci au să-ţi fie nimicite
Cetăţile cele-ntărite
De care mult te mai mândreai
Şi-n care-ncredrea-ţi puneai.
18 Dar nici în zilele acele,
Când vă vor paşte vremuri grele”–
Spusese Domnul – „Eu socot,
Să nu vă nimicesc de tot.
19 Dacă atunci veţi fi miraţi
Şi dacă o să întrebaţi:
„De ce ne face Dumnezeu,
Lucrul acesta, tot mereu?”,
Le voi răspunde: „Negreşit,
După cum voi M-aţi părăsit –
Ca să slujiţi alţi dumnezei
Şi să vă închinaţi la ei –
Am să vă las şi Eu, să fiţi,
În altă ţară, înrobiţi
Şi să slujiţi străinilor!”
20 „Spuneţi aceasta tuturor
Celor care în Iacov sânt
Şi pe al lui Iuda pământ.
Mergeţi la ei să îi vestiţi
Şi-n felu-acesta le vorbiţi:
21 „Ascultă dar, şi ia aminte
Poporule, care n-ai minte
Şi n-ai nici inimă, lipsit
De văz şi-auz deşi-i vădit
Că ai urechi, neîndoios,
Şi ochi, dar nu-ţi sunt de folos!
22 Nu vreţi, de Mine, a vă teme?
Nu tremuraţi, în orice vreme,
În faţa Mea?” – Domnul a spus.
„Eu sunt Acel care a pus
Nisipul drept hotar la mare
Şi să îl treacă, voie, n-are.
Ale ei valuri, fioroase,
Se-arată-a fi neputincioase.
Urlă, se-nfurie şi pleacă,
Dar peste el nu pot să treacă.
23 Poporu-acesta, negreşit,
Inimă dârză a vădit
Şi răzvrătită. El se scoală,
Mereu, şi-i gata de răscoală.
Pleacă, apoi, acest popor,
24 Dar nu zic în inima lor:
„Cu toţi trebuie a ne teme,
De Domnul care dă, la vreme,
Ploaia ce este timpurie,
Precum şi ploaia cea târzie
Şi-apoi, la vremea potrivită,
Glia-i de seceriş gătită.”
25 „Din pricina nelegiuirii,
Nu vin, peste cuprinsul firii,
Orânduielile lăsate,
Iar ale voastre mari păcate,
Neîncetat vă fac să fiţi,
De aste bunătăţi, lipsiţi;
26 Pentru că în poporul Meu,
Se află oameni răi, mereu.
Asemeni păsărarului,
Întind ei, laţuri, omului.
27 Precum se umple-o colivie
Cu păsări tot la fel se ştie
Că-n ale lor case-i belşug
Ce-i adunat prin vicleşug.
Aşa ajung ei îngâmfaţi,
Ajung puternici şi bogaţi.
28 Se-ngraşă, fără încetare,
Şi pun grăsimi strălucitoare
Pe ei. Mai au o trăsătură:
În rău, întrec orice măsură.
Nu ţin la pricina pe care
Orfanul, de la ei, o are,
Ca astfel să le meargă bine.
Nu fac – aşa cum se cuvine –
Dreptate celor ce-s lipsiţi,
Pentru că sunt nelegiuiţi.”
29 „Şi-atunci, să nu îi pedepsesc,
Când aste rele făptuiesc?” –
A-ntrebat Domnul. „Pot să spun
Că n-am, pe ei, să Mă răzbun?
30 Grozave lucruri se fac iară,
Acum, la ăst popor în ţară.
Sun nişte lucruri urâcioase,
Ce se vădesc nesănătoase.
31 Minciuni, prorocii prorocesc,
Iar preoţii le folosesc
Pentru a stăpânii în pace.
Poporului Meu mult îi place
Lucrul acesta. Dar apoi –
În urmă – ce veţi face voi?”