1 „Să fugă fiii care vin
Din ramura lui Beniamin!
Cei din Ierusalim, fugiţi,
Fugiţi şi nu vă mai opriţi!
Cei din Tecoa, să sunaţi
Din trâmbiţi şi să ridicaţi –
Lângă Bet-Hacherem – un semn!
Să faceţi precum vă îndemn,
Căci de la miazănoapte-apare
Nenorociri şi prăpăd mare.
2 Pe cea frumoasă, subţirică,
Ce-i e, Sionului, drept fiică,
Nenorociri se prăvălesc
Şi-ndată ele-o nimicesc!
3 Ceata păstorilor se-adună
În juru-i, iar ei au să-şi pună,
Îndată, corturile lor,
Veghind asupra turmelor.”
4 Vă pregătiţi s-o atacaţi,
S-o bateţi şi să o luaţi!
S-o atacăm, fără cruţare,
Chiar ziua, în amiaza mare!”
„O, vai are a fi de noi,
Căci ziua scade, iar apoi,
Umbrele serii se lungesc
Şi negurile ne-ncolţesc.”
5 „Haidem dar, noaptea să pornim
Şi-n contra ei să ne suim,
Zdrobind palatele domneşti
Şi casele împărăteşti!”
6 „Căci cu un glas răsunător,
Cel care-i Domn al oştilor
A spus în acest fel: „Tăiaţi
Copacii toţi şi ridicaţi
Şanţuri, ca să împrejmuim
Cetatea din Ierusalim!
Ea e cetatea răzvrătită
Ce trebuie-a fi pedepsită!
Ea e cetatea cea în care
Se află multă apăsare.
7 Precum ţâşneşte apa până
Când se revarsă din fântână,
Aşa ţâşneşte, din cetate,
Nemărginita-i răutate.
Doar silnicie şi prăpăd,
Între ale ei ziduri, văd.
Durere mare-n ea găsesc,
Care privirea Mi-o rănesc.
8 Ierusalime, ia aminte
La ale Mele-nvăţăminte
Şi caută să te porţi bine,
Să nu Mă-ndepărtez de tine,
S-ajungi o ţară pustiită
Ce nu mai este locuită!”
9 „Cu glasul Său răsunător,
Cel care-i Domn al oştilor
A cuvântat în acest fel:
„Am să aleg, din Israel –
În urmă – doar o rămăşiţă,
Precum ciorchinii de pe viţă
Care în vie s-au aflat,
Culesul când s-a terminat.
Puneţi din nou, mâna pe ea
Şi faceţi dar, asemenea
Culegătorului de viţe
Cari pune mâna pe mlădiţe.”
10 „Cui trebuie să îi vorbesc?
Pe cine, martor, să-l găsesc?”
Urechea lor surdă se-arată,
Căci împrejur nu e tăiată.
În stare nu-s să ia aminte,
Iar ale Domnului cuvinte
Sunt o ocară pentru ei,
Pentru toţi oamenii acei.
11 Iată, a Domnului mânie,
Asupră-ne, gata-i să vie.
De ea, umplut eu mă simţesc
Şi nu pot să o mai opresc.”
„Toarnă-o peste-un copil aflat
În uliţă. Toarnă-o de-ndat’,
Asupra adunărilor
Ce sunt ale tinerilor;
Căci prinşi, atuncea, au să fie
Bărbatul şi a lui soţie
Şi cel care-i bătrân aflat
Şi cel de zile încărcat.
12 Casele lor vor fi luate
Ca altora să fie date.
La fel va fi cu-al lor ogor
Şi-apoi şi cu soaţele lor,
Când mâna Mea se va întinde
Şi-a Mea mânie va cuprinde
Ţara întreagă şi pe cei
Cari sunt locuitori ai ei.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.”
13 „De la cel mic, pân la cel mare,
Lacom se-arată fiecare.
De la proroc – fără-ndoială –
Şi pân’ la preot, toţi înşeală.
14 Chip uşuratic dovedesc,
Atunci când ei se îngrijesc
De rana fiicei cea pe care
Sărmanul Meu popor o are,
Zicând mereu: „Pace se face!”
Şi totuşi, nu e nici o pace!
15 Sunt ruşinaţi şi nu sunt buni
Căci săvârşesc doar urâciuni.
Cu toate-acestea, nu e cine
Ca să roşească de ruşine.
De-aceea, are să se vadă
Precum că ei toţi au să cadă,
Cu cei ce cad şi răsturnaţi –
Curând – vor fi acei bărbaţi,
Căci Domnul are să-i lovească
Atunci când o să-i pedepsească.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.”
16 „Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Un sfat, voiesc să vă dau Eu:
Ieşiţi în drumuri, vă uitaţi
Jur împrejur şi întrebaţi:
„Care este vechea cărare
Şi care-i calea bună, oare?”
Umblaţi pe ea şi-o să găsiţi
Odihna care o doriţi,
Odihna bună, cea de care,
Sufletul vost’, nevoie, are!”
Dar ei răspund, la vorba Mea:
„Nu vrem ca să umblăm pe ea!”
17 „Nişte străjeri pun, peste voi:
„Fiţi cu luare-aminte-apoi,
La cetele străjerilor,
La sunetul trâmbiţei lor!”
Dar ei răspund, lipsiţi de minte:
„Nu vrem ca să luăm aminte!”
18 „De-aceea neamuri, ascultaţi!
Popoarelor, seama luaţi
La ce va fi în viitor,
La ce-o să li se-ntâmple lor!
19 Ascultă şi tu vântule,
Precum şi tu, pământule!
Are să vadă-ntreaga fire
Cum am s-aduc nenorocire
Peste acest întreg popor,
Ca rod al gândurilor lor,
Căci ei nu au luat aminte
La ale Mele-nvăţăminte
Şi pentru că nu au luat
În seamă Legea ce le-am dat.
20 Tămâia Îmi trebuie Mie,
Care din Seba o să vie?
De trestie mirositoare,
Credeţi că am nevoie oare,
Ce dintr-o ţară-ndepărtată
Adusă e, spre a-Mi fi dată?
Arderi de tot, care se fac,
Aflaţi că nu Îmi sunt pe plac.
Jertfele voastre, să se ştie
Că nu Îmi sunt plăcute Mie.”
21 De-aceea, Domnul a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Iată, luaţi cu toţi aminte,
Căci îi voi pune înainte
Ăstui popor, cu bună ştire –
Curând – pietre de poticnire,
De cari părinţii se lovesc
Iar ai lor fii se poticnesc
Cu prieteni şi vecini din ţară
Şi-n felu-acesta au să piară.”
22 „Aşa vorbeşte Domnul: „Iată
Că dintr-o ţară-ndepărtată,
De la un capăt de pământ,
Vin nişte oameni care sânt
Din miazănoapte. Un neam mare
Se-arată de la depărtare.
23 De arc şi scut sunt sprijiniţi;
Sunt fără milă şi cumpliţi.
Pe cai puternici călăresc
Şi către tine se pornesc
Să simţi focul războiului,
Tu, fiică a Sionului!”
24 „La vuietul venirii lor,
Scade tăria braţelor
Şi-o groază mare-apoi ne paşte,
Ca pe femeia care naşte.”
25 „Să nu vă duceţi pe ogoare
Şi nici pe drum sau pe cărare!
Acolo este sabia
Vrăjmaşului. Fugiţi de ea,
Căci numai spaimă răspândeşte,
Jur împrejur, când se roteşte!
26 Astfel, tu – fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are –
Numai în sac te înveleşte,
Stai în cenuşă şi jeleşte!
Plânge amar, până târziu,
Ca după singurul tău fiu!
Pe negândite, cade-apoi
Pustiitorul, peste noi.”
27 „De pază, te pusesem Eu,
Să stai peste poporul Meu.
Drept cetăţuie să îi fii
Şi ale lui căi să le ştii.
Necontenit să-l cercetezi
Şi-asupra lui să priveghezi.
28 Dar toţi sunt nişte răzvrătiţi.
Sunt nişte bârfitori vădiţi.
Sunt fier precum sunt şi aramă
Şi sunt stricaţi, de bună seamă.
29 Foalele ard, plumbu-i topit,
Dar zgura nu s-a dezlipit.
Degeaba vreau să curăţesc
De zgură, că nu izbutesc.”
30 „De-aceea se vor fi chemat
„Argint, de Domnul, lepădat.”