1 Atunci, Paşhur, acela care,
Părinte, pe Imer, îl are –
Şi care preot se vădea,
Priveghetor şi-asemenea
Fusese unul din cei cari
Se dovedea a fi mai mari
În Casa Domnului – furios,
S-a ridicat, grabnic, de jos,
Când aste vorbe-a auzit.
La Ieremia a fugit,
2 Lovindu-l pentru tot ce-a spus.
Apoi, la poarta cea de sus –
La Casa Domnului aflată,
Drept „a lui Beniamin” chemată –
L-a dus de l-a întemniţat
Şi în butuci el l-a legat.
3 A doua zi, Paşhur s-a dus
Până la poarta cea de sus,
Unde fusese-ntemniţat
Prorocul. L-a eliberat,
Iar când l-a scos afară, el
Îi zise lui Paşhur astfel:
„De-acum, Domnul nu îţi mai spune
Paşhur, ci alt nume îţi pune.
Magor şi Misabib, El are
Să te numească, nume care
Prin „Spaimă” este tălmăcit,
„Din toate părţile”. Pierit
Îţi va fi numele „Paşhur”.
„Norocul mereu, jur împrejur”,
Tu nu o să mai fii numit,
4 Căci Domnul astfel a vorbit:
„Vă fac să fiţi o groază mare,
Şi tu, dar şi aceia care
Îţi sunt prieteni. Vor cădea
Ucişi pe câmp, cu sabia,
Sub ochii tăi. Îl părăsesc
Pe Iuda şi îl osândesc
S-ajungă rob al celui care,
În Babilon este mai mare.
Când în robie-l va avea,
Îl va lovi cu sabia,
5 Iar bogăţiile-adunate,
Avute de astă cetate –
Prin truda-ntregului popor –
Şi-averea împăraţilor
Din Iuda, vor avea să cadă
În mâinile vrăjmaşe, pradă
Şi-n Babilon ele vor duce
Tot ceea ce au să apuce.
6 Şi tu, Paşhur, şi casa ta –
Cu toţi – în Babilon veţi sta,
Pentru că-n vremea ce-o să vie
Veţi merge-acolo, în robie.
În acel loc, muri-veţi voi
Şi veţi fi îngropaţi apoi,
Tu şi ai tăi prieteni buni,
La cari le-ai prorocit minciuni.”
7 „Doamne, iată că m-am lăsat
Şi-am fost mereu înduplecat.
Ai fost mai tare, negreşit,
Şi-asupra mea ai biruit!
Drept pricină de râs, mă ţine
Lumea şi-şi bate joc, de mine.
8 De câte ori vreau să vorbesc,
Aceleaşi vorbe le rostesc.
Şi strig mereu, în gura mare,
Doar „Silnicie şi-apăsare!”
Astfel, cuvântul Domnului
Mi-abate-asupra capului
Batjocură, dar şi ocară,
Din partea tuturor din ţară.
9 De-aceea, eu am zis astfel:
„Nu voi mai pomeni de El
Şi n-am să mai spun nimănui,
Nimica, în Numele Lui!”
Sărmana inimă a mea,
O simt a fi asemenea
Cu focul cel mistuitor,
Închis precum într-un cuptor,
În ale mele oase. Iată,
Mă arde şi nu mi se-arată,
Oricât încerc să îl opresc,
Cum aş putea să reuşesc.
10 În jur, aud doar vorbe rele
Şi mă încearcă spaime grele.
„Învinuiţi-l!” – aud eu,
Strigându-mi-se, tot mereu.
„Haideţi dar toţi, să ne unim
Şi astfel să-l învinuim!”
Toţi oamenii care erau
În jurul meu şi cari trăiau
Cu mine-n pace, mă pândesc,
Să vadă când mă poticnesc
Şi zic: „Poate se lasă prins!
De noi, va trebui învins!
Să punem dar, mâna pe el
Şi să ne răzbunăm, astfel!”
11 Însă cu mine, tot mereu,
Se află Domnul Dumnezeu,
Ca un viteaz puternic, mare,
Care în ajutor îmi sare.
De-aceea, nu mă biruiesc
Duşmanii cari mă prigonesc.
Toţi vor fi plini de umilinţă,
Căci n-au lucrat cu chibzuinţă.
Ruşinea, peste ei lăsată,
Nicicând nu va mai fi uitată!
12 Doamne, Tu care, tot mereu,
Eşti al oştirii Dumnezeu
Şi-ncerci pe cel neprihănit,
Tu cari în inimi ai privit
Şi-apoi rărunchi-ai încercat,
Nu mă lăsa nemângâiat!
Îngăduie-mi a mă uita
Şi eu, la răzbunarea Ta,
Asupra lor! Necazul meu,
În mâna Ta îl aşez eu.
13 Mereu, Domnului să-I cântaţi
Şi laude să-I înălţaţi,
Pentru că El l-a izbăvit
Pe cel ce e nenorocit,
Din mâna oamenilor răi
Ce se vădeau duşmani ai săi!
14 Blestemul, vreau, să fi căzut,
Pe ziua-n care m-am născut!
Să fie-o zi ce nu mai are
Parte de binecuvântare!
15 Mereu să fie blestemat
Omul care de veste-a dat
Tatălui meu şi i-a vorbit:
„Iată, un fiu, ai dobândit!”,
Făcându-l astfel ca să fie,
Pe dată, plin de bucurie!
16 Omul acela, negreşit,
S-ajungă precum au păţit
Cetăţile cele-ntărite
Ce-au fost, de Domnul, nimicite!
S-audă gemete în zori
Şi să îl treacă reci fiori,
Iar la amiază, mai apoi,
S-audă strigăt de război!
17 Oare de ce nu am pierit,
Până când nu m-a zămislit
Măicuţa mea şi astfel, mie,
Pântecul ei, mormânt, să-mi fie?
De ce oare, nu se putea,
Însărcinată a fi ea,
Mereu, cu mine? Pentru ce,
18 Am mai ieşit din pântece,
Ca să văd numai suferinţă,
Multă durere şi-umilinţă,
Iar viaţa să mi-o chinuiesc
Şi în ruşine să trăiesc?”