1 Domnul, apoi, veni la mine
Şi două coşuri cu smochine –
Atuncea – El mi-a arătat.
Aceste coşuri s-au aflat
Puse în faţa Templului
Care era al Domnului.
Tot ceea ce eu am văzut
Ştiusem că s-a petrecut
După ce fost-a strămutat
Cel ce se-aflase împărat
Peste Iudei – Ieconia –
Cari în Ierusalim domnea.
Ieconia era cel care,
Pe Ioiachim, părinte-l are.
A fost dat jos de pe-al său tron
Şi strămutat în Babilon,
Cu căpitanii lui cei mari,
Cu-ai lui fierari şi cu lemnari,
De către Nebucadenţar.
2 Smochine fost-au, aşadar,
Pus, în coşurile-acele.
Astfel, într-unul dintre ele,
Eu am văzut că s-au aflat
Smochine bune de mâncat,
Însă în celălalt erau
Smochine ce nu se puteau
Mânca deloc, pentru că ele,
Cu toate erau foarte rele.
3 Domnul la mine a venit
Şi-n felu-acesta mi-a vorbit:
„Hei, Ieremio! Spune-Mi oare,
Ceea ce vezi, cum ţi se pare?”
Eu am răspuns: „Doamne, văd bine
Că-s două coşuri cu smochine.
Cele, în primul coş aflate,
Sunt bune spre a fi mâncate,
Dar celelalte-s foarte rele
Şi nu pot fi mâncate ele.”
4 Cuvântul Domnului venit,
Din ceruri, astfel mi-a vorbit:
5 „Aşa vorbeşte Domnul, Cel
Ce-i Dumnezeu în Israel:
Aşa precum deosebeşti
Smochinele ce le zăreşti
Şi-n felu-acesta poţi a spune,
Care sunt rele sau sunt bune,
Aşa am să-i aleg apoi,
Şi Eu, pe prinşii de război,
Ca să le dau a mea-ndurare.
Pentru că Eu sunt Acel care
Am dus din Iuda, ăst popor,
În ţările Haldeilor.
6 Oameni-aceştia vor avea,
Din nou, bunăvoinţa Mea,
Căci Eu îi voi aduce iară
Să locuiască-n a lor ţară.
Am să-i aşez, am să-i sădesc
Şi n-am să îi mai nimicesc.
N-am să-i mai smulg din ţara lor,
Pe oamenii ăstui popor.
7 O inimă, ei vor avea
Şi să-nţeleagă, vor putea,
Precum că Domnul sunt doar Eu.
Astfel, vor fi poporul Meu,
Iar Eu – atuncea – am să fiu
Drept Dumnezeul lor Cel viu.
Voi face să le meargă bine,
Dacă se-ntorc, din nou, la Mine,
Din toată inima şi vor
Să fie iar, al Meu popor.
8 Dar ca smochinele acele
Ce nu se pot mânca de rele
Ce se vădesc, va fi cel care,
Drept Zedechia, nume are
Şi este-n Iuda împărat.
La fel se va fi întâmplat
Cu căpeteniile lui,
Cu a Ierusalimului
Popor, care, o rămăşiţă,
Va fi, din a lui Iuda viţă,
Trăind aici, în ţara lui,
Precum şi-n a Egiptului.
9 În vremea care o să vie,
De pomină îi fac să fie.
Doar pricini de nenorocire,
A ţărilor de peste fire,
Au să ajungă. De ocară
Îi fac, în fiecare ţară,
În care fi-vor izgoniţi.
Buni de blestem, vor fi găsiţi
Şi de batjocură, mereu,
Oriunde-am să-i împrăştii Eu.
10 Îi voi lovi cu sabia,
Cu ciuma şi cu foametea,
Până atunci când au să piară
Cu toţii, din această ţară,
Pe cari am dat-o Eu, celor
Ce se vădeau părinţi ai lor
Şi care-apoi, în stăpânire,
Le-am dat-o lor, drept moştenire.”