1 Iată cuvântul ce-a venit
Din partea Domnului, rostit
Prin Ieremia: „Domnul – Cel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
2 Astă poruncă mi-a adus:
„Cuvintele ce ţi le-am spus,
Le scrie într-o carte-ndată!”
3 Apoi a zis: „Vin zile, iată,
Când voi aduce înapoi
Pe cei cari sunt prinşi de război
Luaţi din Iuda şi la fel,
Pe cei ce sunt din Israel,
Pentru că sunt al Meu popor.
Am dat, pentru părinţii lor,
O ţară mare, minunată.
Are să vină vremea – iată –
Când înapoi, în acea ţară,
Pe toţi ai Mei am să-i strâng iară
Şi vor lua în stăpânire
Ceea ce au drept moştenire.”
4 Iată dar, ce a mai rostit
Domnul atunci când mi-a vorbit
De Iuda şi de Israel.
5 Domnul a zis în acest fel:
„Doar ţipete de groază mare
Se-aud mereu, din depărtare.
Spaima adâncă doar se cerne,
Iar pacea nu se mai aşterne!
6 Mergeţi, căci trebuie-ntrebat,
Dacă nu naşte vreun bărbat!
De ce, bărbaţii voştri au,
Pe coapse, mâinile şi stau
Asemenea femeilor
În ceasul chinurilor lor,
Când vremea facerii soseşte?
Faţa, de ce, le-ngălbeneşte?
7 Vai! Ziua ‘ceea este mare.
Cu altă zi, seamăn, mai are?
Lovit e Iacov, în obraz,
De vremea ‘ceea de necaz.
Dar Iacov fi-va izbăvit,
Din vremea ‘ceea, negreşit.
8 Atunci Eu – Domnul oştilor –
Sfarm jugul cel apăsător,
De pe-al său gât, căci rupe-voi
Şi legăturile apoi,
Iar cei străini nu vor mai pune
Alt jug pe el, spre a-l supune.
9 Ci el îl va sluji, mereu,
Pe al său Domn şi Dumnezeu,
Precum şi pe-al lui împărat –
Pe cel ce, David, s-a chemat –
Pe care iar am să-l ridic.
10 N-ai teamă Iacove, îţi zic!
Apoi, şi ţie, Israel,
Îţi spun: nu te speria, de fel!
Din ţara cea îndepărtată –
Unde te-am izgonit odată –
În cari ajuns-a ca să fie
Sămânţa ta dusă-n robie,
Cu mâna Mea te izbăvesc.
Iată că Eu – Domnul – voiesc
Ca-n vremurile de apoi,
Pe Iacov să-l aduc ‘napoi,
Ca să-i dau linişte şi tihnă.
Nicicând, apoi, a lui odihnă
Nu se va tulbura vreodat’.
11 Eu sunt cu tine, ne-ncetat.
Iată că Eu te însoţesc
Mereu, ca să te izbăvesc!
Popoarele ce te-au robit –
La care fost-ai risipit –
Iată că am să le zdrobesc.
Pe tine nu te nimicesc,
Ci cu dreptate, ne-ncetat,
De Mine fi-vei judecat,
Căci nu pot – nu e-ngăduit –
Ca să te las nepedepsit.”
12 Domnul a mai adăugat:
„O lovitură-ai căpătat,
Ce nu poate fi vindecată.
De-asemeni, rana căpătată
Usturătoare se vădeşte.
13 Şi nimenea nu se grăbeşte,
Alături, să îţi poată sta,
Spre-a apăra pricina ta
Şi să-ţi aducă alinare,
Legându-ţi rana. Vindecare,
De nicăieri, nu mai îţi vine,
Căci leac nu este pentru tine!
14 Cei cari iubire-au arătat
Faţă de tine, te-au uitat
Şi nu le pasă. Te-am lovit,
Ca pe-un vrăjmaş. Te-am pedepsit
Din pricina păcatelor
Şi a nelegiuirilor
Ce le-ai făcut, fără-ncetare,
Şi sunt în număr foarte mare.
15 De ce te plângi că eşti rănit?
De ce te plângi, necontenit,
De-a ta durere ascuţită,
De boala ta pricinuită?
Din pricina păcatelor
Şi a nelegiuirilor
Pe care le-ai înfăptuit,
Să pătimeşti a trebuit.
Păcatele, ţi le-am văzut
Şi ca să suferi te-am făcut!
16 Totuşi, cei care te mâncau
Vor fi mâncaţi. Cei ce-ţi erau
Vrăjmaşi, purtându-ţi duşmănie,
Au să ajungă în robie.
Toţi cei care te jefuiesc,
Aceeaşi soartă-mpărtăşesc,
Pentru că am să-i las să cadă,
Jefuitorilor, drept pradă.
17 Dar te voi vindeca şi iată
Că rana ta va fi legată.
De către ei ai fost numit
Drept „Cel ce este izgonit”.
Te-au mai numit „Sionul, casă
De care nimănui nu-i pasă”.
18 Domnul mai zise: „Înapoi
I-aduc pe prinşii de război,
Cari se vădesc ai cortului
Lui Iacov. De lăcaşul lui,
Mi-e milă Mie şi voiesc –
Iarăşi – cetatea s-o zidesc,
Pe culmile cele pe care
I-a fost întâia aşezare.
Casa-mpăratului, zidită,
Va fi din nou şi locuită
Aşa după cum se ştia
Că înainte era ea.
19 Din mijlocul poporului,
Către înaltul cerului,
Doar strigăte de veselie,
Cu mulţumiri şi bucurie,
Au să răzbată ne-ncetat.
Eu îi voi înmulţi de-ndat’,
Căci mila Mea o să vegheze
Mereu, să nu se-mpuţineze.
Nimeni n-o să-i dispreţuiască
Pentru că cinste-au să primească.
20 Fiii lui Iacov se arată
A fi precum erau odată.
Familia lui va rămânea
Veşnic – apoi – în faţa Mea,
Iar Eu am să îi pedepsesc
Pe toţi cei cari îi asupresc.
21 Din al său mijloc sunt cei cari
Vor fi atunci ai lui mai mari.
Cel ce-i va fi stăpânitor
Ieşi-va din al său popor.
Aproape, Eu voiesc a-l ţine
Şi-l fac să vină către Mine.
Căci cine, oare, ar putea,
De Mine a se-apropia,
Din capul lui, plin de-ndrăzneală,
Fără de teamă sau sfială?”
22 Voi o să fiţi poporul Meu,
Iar Eu vă voi fi Dumnezeu.”
23 „Iată furtuna Domnului,
Iscată de mânia Lui!
Dezlănţuită e urgia
Şi cade precum vijelia,
Asupra celor ce sunt răi,
Vădindu-se duşmani ai Săi!
24 Mânia Domnului, aprinsă,
Nu va putea să fie stinsă,
Până nu se va fi-mplinit
Ceea ce Domnul a gândit.
Veţi înţelege, întru tot,
Lucrul acesta, cum socot,
Cât de curând, în viitor,
Prin perindarea vremilor.”