1 Domnul a zis: „Atuncea Eu
Voi fi chemat drept Dumnezeu,
De seminţiile pe care
Neamul lui Israel le are.
Popor al Meu, vor fi astfel,
Toţi cei crescuţi din Israel.”
2 Domnul – apoi – a cuvântat:
„Poporul care a scăpat
De sabie, acum, se ştie
Că are trecere-n pustie:
Spre locul de odihnă-astfel,
Merge poporul Israel.”
3 „Din depărtare, Domnul – iată –
În a mea faţă, Se arată
Şi zice astfel: „Pentru că,
Cu o iubire veşnică
Eu te iubesc, tu vei avea
Parte de bunătatea Mea!
4 Am să te-aşez din nou şi – iată –
Vei fi fecioara minunată
A neamului lui Israel.
Ai să te-mpodobeşti astfel –
Iar – cu timpanele avute
În vremile de mult trecute,
Căci ai să fii iar, la mijloc,
Când veselie e şi joc.
5 Pe înălţimile pe care
Ţara Samariei le are,
Vei sădi vii şi-al tău popor
O să mănânce roada lor.
6 Are să vină ziua când
Străjerii vor porni, strigând,
Prin muntele lui Efraim:
„Hai, în Sion să ne suim,
La Cel care este mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu!
7 Căci Domnul zice: „Vă sculaţi
Şi peste Iacov să strigaţi,
Cu chiote de veselie,
Plini de o mare bucurie,
În fruntea neamurilor stând!
Vă înălţaţi glasul, cântând
Cântări de laudă, mereu,
Pentru al vostru Dumnezeu
Şi spuneţi: „Doamne, izbăveşte
Poporul care se vădeşte
Drept rămăşiţa cea pe care,
Neamul lui Israel o are!”
8 „Iată că Eu îi adun iară –
Să îi aduc în a lor ţară –
Din miazănoapte, unde sânt,
Şi de la capăt de pământ.
Orbul se află printre ei,
Şchiopul de-asemeni şi femei
Ce se vădesc însărcinate,
Precum şi cele ce-s aflate
În chinul facerii. Căci iată,
Mare mulţime se arată,
Venind încoace. Înapoi,
În ţară, îi aduc apoi.
9 Vine plângând acel popor
Şi în mijlocul rugilor,
Îl duc la apele bogate.
Picioarele le sunt purtate
Pe un drum neted. Când păşesc,
Oamenii nu se poticnesc.
Tatăl lui Israel sunt Eu,
Iar cel dintâi născut al Meu
E Efraim!” Seama luaţi
10 Voi neamuri toate şi-ascultaţi
Cuvântul Domnului, să-l ştiţi
Ca în ostroave să-l rostiţi!
Să spuneţi dar, în acest fel:
„Acela cari, pe Israel,
L-a risipit, o să-l adune
Şi-l va păzi pe-a Sa păşune,
La fel precum cel ce-i păstor
Veghează-asupra turmelor.
11 Căci Iacov e răscumpărat,
De Domnul care l-a scăpat
Din mâna neamului acel
Ce-a fost mai tare decât el.
12 Ei vor veni, cu bucurie
Şi chiote de veselie,
Pe muntele Sionului.
Vor alerga pe culmea lui,
La bunătăţile pe care
Domnul le dă, la fiecare:
La grâu, la untdelemn, la oi,
La mustul dulce şi la boi.
Ale lor suflete se-arată
Ca şi grădina cea udată.
Nimic nu o să le lipsească
Şi astfel n-au să mai tânjească.
13 Fetele lor, cu bucurie,
La joc, atuncea, au să vie.
De-asemenea, tinerii lor –
Dar şi bătrânii din popor –
Au să se bucure, în pace.
În bucurie, voi preface
Jalea, căci bunătatea Mea,
Atuncea îi va mângâia,
Dând bucurie, tuturor,
După necazurile lor.
14 Căci cu grăsime, de îndat’,
Are să fie săturat
Şi sufletul preoţilor.
Îl satur pe al Meu popor,
Cu bunătăţile pe care
Cel ce îi este Domn le are.”
15 În acest fel, Domnu-a vorbit:
„Un ţipăt greu s-a auzit
Din Rama. Plânsul este mare,
Iar lacrimile sunt amare.
Rahela, pruncii, şi-i jeleşte
Şi mângâiere nu voieşte,
Căci pruncii ei dragi nu mai sânt!”
16 Apoi, a zis Domnul Cel Sfânt:
„Opreşte plânsul tău amar
Şi şterge-ţi lacrimile dar,
Căci truda ta, neobosită,
Are să fie răsplătită.
De la vrăjmaşii tăi, apoi,
Te voi aduce înapoi.
17 E o nădejde pentru cei
Ce-ţi sunt urmaşi, pentru că ei
Se vor întoarce, negreşit,
În ţara-n care-au locuit!
Din ţările neamurilor,
Se vor întoarce-n ţara lor!”
18 Aud, pe Efraim bocind
Şi printre scâncete vorbind:
„A Ta pedeapsă m-a atins,
Ca pe un junc ce-i nedeprins
A trage-n jug. Întoarce-mă,
La Tine şi ajută-mă
Să mă întorc, spre Tine, eu,
Căci îmi eşti Domn şi Dumnezeu!
19 Iată, venit-am înapoi
Şi-n urmă, m-am căit apoi,
Iar după ce-am recunoscut
Greşelile ce le-am făcut,
Mă bat pe pulpe, ne-ncetat,
Căci mă simt tare ruşinat.
Asupră-mi, port ocara grea,
Încă din tinereţea mea.”
20 „Îmi este Efraim, iubit?
Un scump copil, s-a dovedit?”
„Atunci când despre el vorbesc,
Pe dată Eu Îmi amintesc
De el, cu mare gingăşie
Şi simt un foc, flacăra vie,
Căci arde inima în Mine.
De-aceea, îi voi face bine
Şi-am să-i arăt, fără-ncetare,
Nemărginita-Mi îndurare.”
21 „Semne să îţi aşezi pe drum
Şi stâlpi să îţi înalţi acum.
Ia seama dar, neîncetat,
La drumul care l-ai urmat…
Te-ntoarce tu, fiica pe care,
Neamul lui Israel o are!
Vino şi locuieşte iară,
Cetăţile din a ta ţară!
22 Până când ai să pribegeşti?
Până când ai să rătăceşti?
Un lucru nou, pe-acest pământ,
Face – acum – Domnul Cel Sfânt:
Femeia se va fi-nvăţat
Ca să-l peţească pe bărbat.”
23 „Domnul oştirilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
A zis: „Iată, la Iuda-n ţară,
Curând o să se spună iară,
Când voi aduce înapoi
Pe toţi ai săi prinşi de război:
„Domnul, asupră-ţi, să vegheze
Şi să te binecuvinteze
Pe tine, locul sfânt în care
Neprihănirea, cuib, îşi are,
Pe tine cari eşti munte sfânt!”
24 Toţi cei care din Iuda sânt,
Vor sta-n cetăţi – de bună seamă –
În pace, fără să se teamă.
Plugarul şi cel ce-i păstor
Vor locui în ţara lor.
25 Voi răcori sufletul care
E chinuit de sete mare,
Iar sufletul înfometat
Are să fie săturat.” –
26 La aste lucruri, m-am trezit
Grabnic din somn şi am privit,
Căci somnul ce mă-nvăluise,
Drept un somn dulce se vădise. –
27 Domnul a zis: „Iată, curând,
Are să vină vremea când
Casa lui Iuda şi la fel
Şi casele lui Israel,
Să le însămânţez, voiesc –
Aşa după cum plănuiesc –
Cu o sămânţă ce Îmi place,
De oameni şi de dobitoace.
28 Aşa după cum am vegheat,
Asupra lor – când i-am tăiat
Sau când i-am smuls ori i-am lovit,
I-am dărâmat şi nimicit –
La fel şi-acum, când îi sădesc,
Am să-i veghez şi-am să-i zidesc.
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit!”
29 „Când va veni timpul acel,
Nu se va mai spune astfel:
„Când aguridă au mâncat
Părinţii, iată, s-a-ntâmplat
Că pruncilor lor, negreşit,
Toţi dinţii li s-au sterpezit”,
30 Ci o să moară fiecare,
Pentru păcatele pe care
El însuşi le-a înfăptuit,
Căci dinţii li s-au sterpezit
Doar celor care au luat
Din aguridă, de-au mâncat!”
31 Domnul a zis: „Curând apare
Un timp anume, vreme-n care
Cu casele lui Israel
Şi de asemenea – la fel –
Cu cele care-n Iuda sânt,
Voi face un nou legământ.
32 Nu-i precum cel pe cari, odat’,
Cu-ai lor părinţi l-am încheiat
Când al Meu braţ Mi l-am întins
Şi când de mână Eu i-am prins
Ca din Egipt să-i scot afară
Şi să le dăruiesc o ţară.
Ei au călcat, apoi, mereu,
Acel vechi legământ al Meu,
Deşi asupra lor vegheam
Şi astfel, drept de sorţi, aveam.”
33 În urmă, zis-a Domnul Sfânt:
„Iată dar, noul legământ,
Pe care-l fac cu Israel:
„Voi pune Legea Mea, în el,
Şi o va şti al său popor,
Căci scrisă-i ea-n inima lor.
Ei toţi vor fi poporul Meu,
Iar Eu le voi fi Dumnezeu.
34 Pe frate sau de-asemenea
Pe-al lui aproape, nimenea
Nu are să îl mai înveţe
Ori să-l îndemne cu poveţe
Spunându-i seamănului Său:
„Hai să-L cunoşti pe Domnul tău!”
Mă va cunoaşte fiecare,
De la cel mic, la cel mai mare,
Căci dau iertare tuturor
Şi uit nelegiuirea lor.”
35 „Aşa vorbeşte Domnul, care
A întocmit pământ şi mare,
Acela care a putut
Ca soarele să-l fi făcut
Şi-apoi, pe cer, să îl aşeze
Ca ziua să o lumineze,
Acela cari a rânduit
Lună şi stele, negreşit,
Pe cerul nopţii, să-l vegheze
Şi faţa să i-o lumineze,
Cel care întărâtă marea
Şi face să răsune zarea
De urletul înfuriat
Al valului ce-a fost iscat,
Acela care e ştiut
De lume şi e cunoscut
De către orice muritor,
Ca fiind Domn al oştilor:
36 Dacă vor înceta, cândva,
Toate aceste legi, cumva,
Atunci, neamul lui Israel
Va înceta a fi şi el
Un neam, popor sau seminţie,
În faţa Mea, pentru vecie!”
37 În urmă, Domnul a mai spus:
„Iată cât e cerul, de sus!
Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Să îl măsoare cineva,
Iar temeliile – vreodat’ –
Pe care este aşezat
Pământul, fi-vor măsurate
De cineva şi cercetate,
Atuncea doar, neamul acel
Cari este al lui Israel,
Am să îl leapăd, negreşit,
Pentru tot ce a făptuit!”
38 Domnul mai glăsuise: „Iată,
Vin zilele când, ridicată,
Astă cetate o să fie.
Se va zidi din temelie,
Pentru cinstirea Domnului,
Pornind din poarta unghiului
Şi ajungând la turnul cel
Ce este-al lui Hananeel.
39 Frânghia pentru măsurat,
În faţă-i se va fi aflat,
Mergând apoi, de bună seamă,
Spre dealul cari Gareb se cheamă.
De-acolo, o să ocolească
Şi la Goat o să se-oprească.
40 Valea în care-i aruncată
Cenuşa doar şi totodată,
Sunt trupurile moarte-aduse
Pentru a fi acolo puse,
Cu tot cuprinsul câmpului,
Al apelor Chedronului
Şi pân’ la unghiul porţilor
Care sunt ale cailor –
În partea de la răsărit –
Au să ajungă, negreşit,
Doar Domnului a fi-nchinate.
Ele nu vor mai fi surpate,
Nu vor mai fi nici pustiite,
Căci nu vor mai fi nimicite.”