46
Iată Cuvântul Domnului,
Ce l-a rostit prorocul Lui
Cari Ieremia s-a chemat
Şi e spre neamuri îndreptat:
Spre ţara Egiptenilor
Şi împotriva oştilor
Lui Neco, cel care, pe tron,
Era-n Egipt drept Faraon
Şi oştile şi-a aşezat
La Carchemiş, la Eufrat;
Iar Nebucadenţar, cel care,
Era în Babilon mai mare,
L-a-nvins, când Ioiachim făcea
Ani patru de când stăpânea
În Iuda ca şi împărat,
Căci la domnie l-a urmat
Pe tatăl său cari se numea –
Precum se ştie – Iosia.
„De luptă, să vă pregătiţi,
Cu scut şi pavăză-ntăriţi!
Voi, călăreţi, vă înhămaţi
Caii şi-apoi încălecaţi!
Vă puneţi coifuri lucitoare,
Iar suliţele voastre-n soare,
Să strălucească, lustruite,
Gata de luptă pregătite!
Cu platoşele voastre-apoi,
Să vă-mbrăcaţi pentru război!
Ce văd? Cu toţii sunt speriaţi:
Dau înapoi, înspăimântaţi.
Iată, vitejii cei temuţi
Se-mprăştie acum, bătuţi.
Fug disperaţi, iar înapoi,
Nimeni nu mai priveşte-apoi.
O groază mare a venit
Şi peste tot s-a răspândit.
Fugind, cel iute o să vrea
Să scape, dar nu va putea!
Cel ce-i viteaz, va fi la fel,
Căci nu poate scăpa nici el!
La miazănoapte – loc aflat
Chiar lângă râul Eufrat –
Se clatină şi cad, de-ndată.
Dar cine-i cel ce se arată
Venind asemeni Nilului
Ce-şi mână apa-n drumul lui?
Este Egiptul. E umflat
Şi e cu Nilu-asemănat.
Ale lui ape se vădesc
Râuri cari se rostogolesc.
El zice: „Am să urc de-ndată
Şi am s-acopăr ţara toată.
Cetăţile le nimicesc,
Cu toţi cei cari le locuiesc.
Vă ridicaţi voi, cai şi cară,
Şi-n iureş năvăliţi în ţară!
Iasă vitejii ce-i avea
Putul şi Etiopia,
Aceia care dovedesc
Că scutul bine-l mânuiesc!
Iasă arcaşii încercaţi,
Arcaşii ce-s în Lud aflaţi!
10 Aceasta-i ziua Domnului!
Aceasta e ziua Celui
Care e Domnul tuturor
Şi Dumnezeu al oştilor.
Este o zi de răzbunare,
Pentru că este vremea-n care
El se răzbună pe cei răi
Ce se vădesc vrăjmaşi ai Săi.
Carne mănâncă sabia
Şi sânge, din belşug, bea ea.
Bea sângele vrăjmaşilor,
Pentru că Domnul oştilor
Are a face judecată
Ţării în miazănoapte-aflată,
La apa Eufratului,
Pe malurile râului.
Este o zi deosebită,
De judecată rânduită.
11 Fecioară a Egiptului,
Spre ţara Galaadului
Îndreaptă-te, mai repejor,
Să aduci leac alinător!
Degeaba întrebuinţezi
Atâtea leacuri, căci – cum vezi –
Nu-i vindecare, pentru tine!
12 Ştiută e a ta ruşine,
De către neamurile care
Se află-n lumea asta mare,
Căci strigătele tale sânt,
Azi, auzite pe pământ.
Ai tăi războinici se lovesc
Unii de alţii, bâjbâiesc
Cu poticneli şi-n urmă, iată,
Se prăbuşesc toţi, dintr-odată.”
13 Iată cuvântul cel de sus
Care de Domnul a fost spus,
Prin Ieremia, să vestească
Vremea când o să năvălească,
Peste-al Egiptului hotar,
Oastea lui Nebucadenţar,
Cel care este aşezat
În Babilon ca împărat:
14 „Veste, Egiptului să-i daţi!
Către Migdol să mai strigaţi!
În Nof, apoi, să mai vestiţi
Şi în Tahpanes să vorbiţi!
Ziceţi aşa: „Te pregăteşte,
Pentru că sabia pândeşte
Şi vine! Ascuţişul său
Înghite vieţi, în jurul tău!
15 De ce, vitejii ţi-au căzut?
Iată-i, după cum am văzut,
Piept nu-i pot ţine Domnului,
Căci îi răstoarnă braţul Lui!
16 Pe mulţi, El are să voiască
Să-i facă să se poticnească.
Cad unii peste alţii, iată,
Zicându-şi: „Haidem, de îndată,
Să căutăm să mergem noi,
În ţara noastră, înapoi!
Să mergem la al nost’ popor,
Departe de nimicitor!”
17 Acolo strigă: „Faraon,
Cari este în Egipt, pe tron,
E numai un pustiu uscat,
Pentru că – iată – a lăsat
Să treacă clipa rânduită
Ce se vădise potrivită.”
18 „Pe viaţa Mea!” – a cuvântat
Cel care este Împărat,
Acela care, după Nume,
Drept Domn al oştilor e-n lume –
„Ca şi Taboru-n munţi aflat,
Ca şi Carmelul înspumat
Care înaintează-n mare,
La fel atuncea va apare.
19 Calabalâcul să îţi fie
Gata făcut, pentru robie,
Tu, fiică a Egiptului!
Întreg ţinutul Nofului
Are să fie pustiit
Şi de locuitori lipsit.
20 Egiptul e asemenea
Juncii frumoase. Peste ea,
Nimicitorul năvăleşte.
Din miazănoapte, el soseşte.
21 Iată că simbriaşii Lui –
Adică ai Egiptului –
Sunt ca viţeii îngrăşaţi
Şi-n al lui mijloc sunt aflaţi.
Dar ei dau dosul, lasă tot
Şi fug, pentru că nu mai pot,
În nici un fel, piept a mai ţine.
Asupra lor, iată că vine
Ceasul şi clipa pedepsirii,
Căci zi e, a nenorocire!
22 Glasu-i abia e auzit,
Asemeni unui fâşâit
Al şarpelui! Ei se-narmează
Şi cu topoare-naintează,
Ca o oştire-n contra lui,
Asemeni tăietorului
Cari în pădure a intrat
Şi-n urmă, lemne a tăiat.”
23 „Tăiaţi pădurea cea bogată,
Cari fără capăt se arată!” –
A strigat Domnul. „Căci în ea,
Copacii sunt asemenea
Lăcustelor aflate-n zbor.
Ba încă, văd numărul lor
Că e mai mare, iar pe toţi,
De vrei să-i numeri, n-ai să poţi!
24 Fiica Egiptului – văd bine –
Acoperită-i de ruşine,
Căci dată este ea, să cadă,
Celor din miazănoapte, pradă.”
25 Dar Domnul oştilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
A zis în acest fel: „Pe-Amon –
Pe cel din No – pe Faraon,
Egiptul şi cu toţi acei
Pe cari îi are dumnezei,
Precum şi pe aceia care
Şi-au pus nădejdea lor cea mare
În cel care este pe tron
Şi în Egipt e Faraon,
Sau în cei cari sunt împăraţi
Peste ţinuturi aşezaţi,
Am să îi pedepsesc! Îi dau
26 Pradă, la cei pe care-i au
Duşmani de moarte. Îi las dar,
În mâini lui Nebucadenţar –
Acela care-i aşezat
În Babilon drept împărat –
Şi-n mâinile celor pe care,
Drept slujitori, acesta-i are.
După aceea, negreşit,
Egiptul fi-va locuit,
Aşa precum a fost odată,
De mult, în vremea-ndepărtată.”
27 Tu Iacove, tu rob al Meu,
Să nu te temi în ceasul greu!
Să nu te sperii Israele,
În ceasurile cele rele,
Căci însoţit vei fi mereu,
De către Mine! Astfel, Eu –
Pe tine – te voi fi scăpat,
Din ăst pământ îndepărtat
Şi izbăvită o să fie
A ta sămânţă, din robie.
Iacov se va întoarce-apoi,
În a lui ţară, înapoi,
Şi-o să trăiască liniştit.
De teamă, nu va fi pândit,
Căci nu va mai fi nimenea
Să-i risipească liniştea.”
28 „Tu Iacove, tu rob al Meu
Să nu te temi, pentru că Eu,
Cu tine sunt – necontenit.
În locul-n cari te-am risipit,
Pe orice neam îl nimicesc.
Pe tine doar, te izbăvesc.
Nu vei ajunge nimicit,
Dar nici nu scapi nepedepsit.
Am să-ţi trimit pedeapsa Mea,
Dar cu dreptate va fi ea,
Pentru că nu e-ngăduit
Ca să te las nepedepsit.”