1 Iată cuvântul Domnului
Ce a fost spus Moabului:
„Domnul oştirilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
Aşa a zis: „Vai Nebo! Vai!
Căci iată, cruntă soartă ai!
Tot Nebo este pustiit.
E de ruşine-acoperit,
În lung şi-n lat, ţinutul lui –
Al Chiriataimului –
Pentru că el este luat.
Cetatea lui s-a dărâmat.
Cetatea lui a fost zdrobită
Şi de ruşine-acoperită!
2 S-a dus fala Moabului
Şi toată măreţia lui,
Căci la Hesbon se unelteşte
Şi-a lui pieire se găteşte:
„Haideţi dar, ca să năvălim
Asupră-i şi să-l nimicim!”
„Madmenule, nu eşti scutit,
Pentru că fi-vei nimicit,
Căci încurând sabia vine
Şi se repede peste tine!”
3 De la Horonaim pornesc
Strigăte care se vădesc
Doar de prăpăd şi nimicire!
4 Moabu-i şters de peste fire,
Căci e zdrobit. Chiar şi cei care
Sunt mici în el, nu au scăpare.
5 Plânset e-n lungul drumului
Suişului Luhitului
Şi strigăt de durere mare
Răsună, fără încetare,
În lungul pogorâşului
Ce-i al Horonaimului,
Din pricină că nimicirea
Căzut-a peste toată firea!”
6 Fugiţi şi viaţa vă scăpaţi,
Ca nişte dezrădăcinaţi
Ce-s nevoiaşi, fără de ţară,
Şi caută ca să nu piară,
Într-un pustiu adăpostiţi!
Grăbiţi-vă dar, şi fugiţi!
7 Pentru că tu te-ai încrezut
În faptele ce le-ai avut
Şi-n ale tale visterii,
Ajunge-vei robit să fii.
Aceeaşi soartă va avea
Chemoşul de asemenea,
Căci rob va fi, cu-ai săi preoţi,
Precum şi cu mai marii toţi.
8 Pustiitorul se abate
Şi va lovi orice cetate.
Din faţa lui, nici una n-are
Nici o putinţă de scăpare.
Valea-i cuprinsă de pieire,
Iar pe câmpie-i nimicire,
Căci totul fi-va împlinit
După cum Domnul a vestit.
9 Aripi să-i daţi Moabului,
Să plece-n zbor! Ţinutul lui
Se va preface în pustie,
Căci nimicite au să fie
Cetăţile şi nimenea,
În ele, nu va mai şedea.
10 Să fie blestemat cel care
Va împlini, cu nebăgare
De seamă, lucrul Domnului!
Cuvintele blestemului
Să îl ajungă pe acel
Cari, sabia, de la măcel,
Şi-o va opri! Netulburat,
11 Din tinereţea lui, a stat
Moabul şi s-a odihnit
Pe drojdiile lui, ferit.
Nu se temea, căci niciodat’,
El, dintr-un vas, n-a fost turnat
În altul, pentru că-n robie
Nu a ajuns dus ca să fie.
De-aceea, gustul şi-a păstrat
Şi-al său miros nu s-a schimbat.”
12 „Dar iată, zile-s pregătite” –
Domnul a zis – „când voi trimite
Oameni care să-l pustiască
Şi-ale lui vase să golească.
Când au să vine zilele,
Îi vor plezni burdufele.
13 Moabul fi-va ruşinat
Şi de Chemoş va fi urmat,
Căci vor păţi ca Israel
Cari se-ncrezuse în Betel.
14 Cum de puteţi zice apoi:
„Gata de lupă, suntem noi!”?
15 Moabu-i nimicit acum
Iar ale lui cetăţi sunt fum.
Întreaga-i tinerime, iată,
S-a prăbuşit înjunghiată,
Aşa precum a cuvântat
Cel care este Împărat
Iar Numele-I nepieritor
Este de „Domn al oştilor”.”
16 „Vine-a Moabului pieire!
Vine a lui nenorocire!
17 Bociţi-l voi ce vă aflaţi,
Jur împrejuru-i, aşezaţi.
Bociţi-l voi toţi cei din lume,
Care cunoaşteţi al său nume!
Bociţi-l dar, neîncetat,
Zicând: „Vai, cum a fost sfărmat
Acest toiag de cârmuire
Ce stătea tare, peste fire!”
18 „Pogoară-te, plină de jale
Şi din locaşul slavei tale,
Stai jos, pe un pământ uscat,
Tu, cea care te-ai arătat
A fi locuitoarea lui
Şi fiică a Dibonului!
Pustiitorul a pornit –
Acela ce a pustiit
Moabul – iată-l dar, că vine
Şi te loveşte şi pe tine!
Cetăţile tale-ntărite,
Cu toate, fi-vor nimicite!
19 Pe drum să ieşi şi să pândeşti,
Acum, tu care locuieşti
În Aroer! Întreabă dar,
Pe cel care este fugar
Şi de pieire a scăpat:
„Hai spune, ce s-a întâmplat?”.
20 E de ruşine-acoperit
Moabul, căci este zdrobit.
Gemeţi, strigaţi, vă tânguiţi,
Iar în Arnon apoi, vestiţi
Cum că Moabu-i pustiit!
21 Iată, pedeapsa a venit
Şi peste ţara din câmpie.
Holonul a ajuns să fie
Lovit. Iahaţul a luat
Pedeapsă, iar apoi Mafat.
22 La rând, Dibonul a venit,
Nebo mai fost-a pedepsit,
Urmat de Bet-Diblataim,
23 Apoi de Chiriatiarim,
Cu Bet-Gamul. A fost lovit
Şi Bet-Meonul, negreşit.
24 Nici Cheriotul n-a scăpat,
Fiind de Boţra-apoi urmat
Şi de cetăţile pe care
Ţara Moabului le are,
Fie că fost-au depărtate
Sau că erau apropiate.
25 Frântă-i tăria cea pe care
Ţara Moabului o are,
Iar al ei braţ a fost zdrobit
De către Domnul, negreşit.”
26 „Hei! Voi, cu toţi, să căutaţi
Ca pe Moab să-l îmbătaţi,
Pentru că el a îndrăznit,
Acum, să se fi semeţit,
Fiind în contra Domnului!
Pentru nelegiuirea lui,
Moabul să se prăvălească,
S-ajungă să se tăvălească
În vărsătura lui şi-astfel,
De râs s-ajungă a fi el!
27 Nu a ajuns de râsul tău,
Şi Israel cu neamul său?
A furat, oare, înadins
Şi printre hoţi el a fost prins,
Încât tu ai ajuns să dai
Din cap, mereu, atunci când ai
Prilejul, căci ai auzit
Că despre el s-a povestit?
28 Cetăţile, le părăsiţi
Şi-n stânci, plecaţi să locuiţi!
Voi, cei cari în Moab v-aflaţi,
Ca porumbeii vă purtaţi!
Vă faceţi cuib, asemeni lor,
Pe marginea peşterilor!
29 Cunosc marea înfumurare,
Pe cari mândrul Moab o are.
Am auzit de fudulia,
De semeţire, de trufia
Pe care veşnic le arată
Inima lui cea îngâmfată.”
30 „Cunosc”, a zis Domnul, „că are
Nemărginită-nfumurare
Şi lauda pe care-o poartă,
Deşi e doar fală deşartă.
Eu îl cunosc şi pot să zic
Că-i ştiu şi fapta de nimic.”
31 Pentru Moab, gem şi jelesc.
Pentru cei care locuiesc
În Chir-Hares, suflarea toată
Numai suspine o să scoată.
32 Vie, în Sibma aşezată,
Decât e Iaezerul, iată,
Mai mult, pe tine-acum te-am plâns.
Tu, ramurile, ţi-ai întins
Departe, dincolo de mare,
Până la Iaezer, în zare.
Asupra ta, s-a aruncat
Pustiitorul. Te-a călcat
Tocmai la strânsul roadelor
Şi la culesul viilor.
33 Astfel, pierit-a bucuria
Şi dispărut-a veselia
Din câmpurile roditoare,
Din ţara cea scăldată-n soare,
Ce este a Moabului.”
„Secat-am vinul teascului” –
Spusese Domnul. „Nimenea,
Să calce-n teasc, nu va putea,
Cu strigăte de veselie,
Pentru că-n ţară au să fie
Doar ţipetele de război.
34 De la Hesbon se-aud apoi,
Strigăte mari, pe orice cale,
Răsunând pân’ în Eleale.
Ale lor glasuri se-aud dar,
Pân’ la Iahaţ. De la Ţoar,
Până-n Horonaim pătrund,
Şi alte glasuri le răspund
De la Eglat-Şelişia,
Căci apele ce le avea
Nimrimu-n vremile trecute,
Într-un pustiu, sunt prefăcute.”
35 Domnul a zis: „Iată, voiesc –
Azi – cu Moabul s-o sfârşesc!
Să-nchei cu cel ce se ducea
Pe înălţimi şi îi jertfea
Tămâie unui dumnezeu,
Pe care îl cinstea mereu.
36 Când de Moab îşi aminteşte,
Ca şi un fluier se jeleşte
Inima, tristă, pentru el.
Pentru Chir-Heres, e la fel:
Ca şi un fluier, inima,
Cântul de jale, şi-l urma,
Pentru cei care se vădesc
Cum că acolo locuiesc
Şi pentru-averile avute
Care acuma sunt pierdute.
37 Rase sunt capetele toate,
Iar bărbile au fost tăiate.
Coapsele se-nfăşoară-n sac.
Pe braţe, tăieturi se fac,
Care de jale se vădesc.”
38 „Doar bocetele stăpânesc
Pe-acoperişurile-aflate
În a Moabului cetate
Şi în pieţe, ne-ncetat,
Pentru că Eu am sfărâmat
Moabul, ca pe vasul care
E de nimic, căci preţ nu are” –
Spusese Domnul. „M-am uitat
39 Şi-ntreg Moabu-i sfărâmat!
Gemeţi cu toţi, neîndoios!
Iată dar, cât de ruşinos,
Moabu-ntoarce al său spate!
Moabul, să ajungă, poate,
De râs, de pomină şi-ocară
Printre cei cari îl înconjoară.”
40 Când la Moab S-a referit,
Domnul, în ăst fel, a vorbit:
„Aşa după cum ştim că zboară
Un vultur, iată bunăoară,
Precum că şi al său vrăjmaş
Porneşte din al lui sălaş:
Aripile şi le întinde
Şi-ntreg Moabul îl cuprinde!
41 Nici Cheriotul n-a scăpat
Pentru că şi el e luat.
Cetăţile cele-ntărite
Fost-au, cu toate, cucerite,
Iar inima străjerilor
Din al Moabului popor
Este ca a unei femei
În ceasul chinurilor ei,
Când prinsă-i de dureri pe care
Doar vremea facerii le are.
42 Moabul fi-va nimicit,
Pentru că el s-a semeţit
În contra Domnului. Astfel,
Nu va mai fi, un popor, el.
43 Groapa, cu laţ şi groază vine
Ca să te-nghită şi pe tine,
Locuitor care-ai şezut
În al Moabului ţinut.
44 Cel cari de groază a fugit,
Cade în groapă, negreşit.
Cel cari din ea s-a ridicat,
Sigur, de laţ n-a mai scăpat.
Căci Eu, să vină, am făcut,
Peste-al Moabului ţinut
Şi peste toţi oamenii lui,
Anul pedepsei Domnului.”
45 „Fugarii se opresc, sfârşiţi,
Căci de putere sunt sleiţi
Şi adăpost cată-n zadar,
Sub al Hesbonului umbrar.
Dar din Hesbon iese un foc.
Din al Sihonului mijloc,
O flacără a mistuit
Case, apoi a înghiţit
Hotarele ţinutului
Ce este al Moabului
Şi creştetele celor care
Se fălesc doar, fără-ncetare.”
46 „Moabule, e vai de tine!
Poporul cari de Chemoş ţine,
Ajuns-a de a fi pierdut.
Nimic nu mai e de făcut,
Căci fiii ce i-ai zămislit,
Prinşi de război s-au pomenit.
De-asemenea, fiicele tale
Mânate-au fost pe-aceeaşi cale.
47 Însă în vremea de apoi,
Îi voi aduce înapoi
Pe toţi fiii Moabului
Precum şi pe fiicele Lui.”
Aşa va fi căci, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit.
Aceasta e o judecată
Cari spre Moab e îndreptată.