1 Iată acuma, locul care,
De-a lui Israel adunare
A fost luat în stăpânire
Ca să îl aibă moştenire,
În Canaan. Locul primit,
În ăst fel, fost-a împărţit:
O parte a primit, în dar,
Întâi, preotul Eleazar,
Iosua – al lui Nun fecior –
Şi capii seminţiilor
Copiilor lui Israel.
2 Atunci, întreg ţinutu-acel,
Prin sorţi, fusese împărţit,
Aşa precum i-a poruncit
Domnul, lui Moise. S-a făcut
Totul, aşa cum s-a cerut,
Iar o bucată de moşie
Primit-a orice seminţie
Din cele nouă-n ţară-aflate,
Precum şi acea jumătate
Ce rămăsese dintre case,
Din seminţia lui Manase.
3 Căci cea de-a doua jumătate –
Cu două seminţii aflate
Peste Iordan – au dobândit
Pământul ce l-a stăpânit,
Chiar de la Moise. Însă el,
Leviţilor din Israel,
Nu le-a lăsat, ca moştenire,
Nici o moşie-n stăpânire.
4 Grupaţi în două seminţii,
Erau toţi ai lui Iosif fii.
Prima strângea acele case
Din seminţia lui Manase,
Iar într-a doua îi găsim
Pe cei ieşiţi din Efraim.
Leviţii n-au primit, în ţară,
Vreo moştenire, în afară
Doar de cetăţile în care
Să locuiască fiecare,
Cu locurile ce erau
În jur şi le împrejmuiau.
5 Totul aşa a fost făcut,
După cum Domnul a cerut,
Prin Moise, iar în acest fel,
Primit-au toţi, din Israel,
Câte o parte de moşie,
Pe fiecare seminţie.
6 Fiii lui Iuda au venit
La Iosua şi i-au vorbit,
Pe când el, la Ghilgal, a stat.
Caleb li s-a alăturat
Şi i-a-nsoţit. El e cel care,
Drept tată, pe Iefune-l are –
Cel ce fusese Chenizit.
Caleb s-a dus şi a vorbit:
„Eu cred că-ţi mai aduci aminte
De-ale lui Dumnezeu cuvinte,
Spuse lui Moise, despre mine
Şi totodată, despre tine,
Pe vremea-n care ne găseam
La Cades-Barnea şi-aşteptam.
7 Adu-ţi numai aminte! Deci,
În ani, făcusem patruzeci,
Când Moise – robul Domnului –
Chematu-m-a în faţa lui
Şi m-a trimis să iscodesc
Ţara aceasta. Mi-amintesc
Cum am plecat la drum, îndată,
Şi după inima-mi curată,
I-am adus ştiri. Însă acei
8 Ce-au fost cu mine – fraţii mei –
Care la drum m-au însoţit,
Prin felu-n care au vorbit,
Pe oameni i-au înspăimântat
Şi-ale lor inimi le-au tăiat.
Eu însă L-am urmat, mereu,
Pe Domnul Dumnezeul meu.
9 În acea zi, Moise-a jurat:
„Ţara în care ai intrat” –
Îmi zise el – „a ta să fie,
Ca moştenire, pe vecie,
Căci numai tu ai împlinit
Ceea ce eu ţi-am poruncit,
Şi-ai căutat să faci, mereu,
Tot ce îmi cere Domnul meu.”
10 Iată că Domnul m-a ţinut
În viaţă. Mult timp a trecut.
Sunt patru’şicinci de ani de-atunci,
De când i-a dat Domnul, porunci,
Lui Moise, de când umbla El
În mijlocul lui Israel,
Ca scut şi pavăză să-i fie,
Pe drumurile din pustie.
Optzeci şi cinci de ani, acum,
Eu am făcut, pe-al vieţii drum,
11 Iar astăzi, sunt la fel de tare,
Precum am fost în ziua-n care,
Moise, la sine, m-a chemat
Şi-n cercetare am plecat.
Acuma, dacă mi se cere,
Mă simt la fel de în putere,
Ca şi atunci. Ştii foarte bine
Că sprijin vei găsi în mine.
Pot ca să merg în fruntea voastră
Sau pot – pentru cauza noastră –
Gata să fiu pentru război,
Să lupt alăturea de voi.
12 Domnul atunci – ai auzit –
Despre un munte a vorbit.
Dă-mi mie muntele acel,
Căci Anachimii stau în el.
Ei au cetăţi mari şi-ntărite
Care din piatră sunt zidite.
Dar cred că Domnul e cu mine
Şi nimeni, piept, nu îmi va ţine,
Încât în urmă socotesc
Să pot ca să îi izgonesc
Din locu-n care-au locuit,
După cum Domnu-a poruncit.”
13 Când şi-a sfârşit Caleb – cel care
Drept tată, pe Iefune-l are –
Vorbirea, binecuvântat
A fost de Iosua. I-a dat,
În urmă, tot ce a dorit
Şi în Horeb a stăpânit.
14 Astfel, Caleb – acela care,
Drept tată, pe Iefune-l are,
Pe cel ce fost-a Chenezit –
Drept moştenire a primit
Hebronul, iar în acest fel
Şi astăzi e stăpân pe el.
Ţinutu-acela i s-a dat
Căci întru totul a urmat
Calea pe care Dumnezeu
I-a arătat-o, tot mereu.
15 În timpurile din trecut,
Hebronul fost-a cunoscut
Drept Chiriat-Arba, căci el
A fost numit după acel
Care fusese cel mai mare
Atunci, între-ale lui hotare,
Din neamul Anachimilor.
Iar cel mai tare din popor,
Arba a fost. După război,
Ţara s-a odihnit apoi.