1 Israel a păcătuit –
Prin ceea ce a săvârşit –
Faţă de Domnul, cu privire
La lucrul dat spre nimicire.
Astfel, Acan – acela care,
Pe Carmi, ca părinte-l are,
Apoi pe Zabdi şi-n sfârşit
Şi pe Zerah, fiind venit
Din a lui Iuda seminţie –
Aprinse-a Domnului mânie,
Peste întregul Israel,
Căci ascunsese, pentru el,
Lucruri de care avea ştire
Că date-s pentru nimicire.
2 Spre Ai, iscoade s-au trimis,
Iar Iosua, astfel, le-a zis:
„Duceţi-vă şi cercetaţi
Ţara şi-apoi, veşti, să ne daţi!”
Chiar lângă Bet-Aven aflată,
Cetatea Ai e aşezată,
La răsărit de locu-acel
Care chemat este, Betel.
Grabnic, iscoadele s-au dus,
Spre a-mplini ce li s-a spus.
3 Când se întoarseră-napoi,
La Iosua, au zis apoi:
„De ce să porţi poporul tot,
Să baţi cetatea, când socot
Că numai două sau trei mii,
Dintre ai lui Israel fii,
Vor fi destui să reuşească,
Cetatea Ai, s-o cucerească.
De ce să oboseşti acum,
Poporul şi să-l porţi pe drum,
Pentru locuitorii ei?
Puţini sunt oamenii acei.”
4 Dintre-ai lui Israel copii,
Plecară-aproape la trei mii
De oameni, grabnic, spre cetate.
Ei n-au putut, însă, a bate
Pe cei ce-n ea au locuit,
Ci dimpotrivă, au fugit
Din faţa lor, înspăimântaţi.
5 Treizeci şi şase de bărbaţi
Au fost ucişi când au fugit.
Oastea din Ai i-a urmărit
Şi-n văi la Şebarim, i-a-mpins.
O teamă mare a cuprins
Poporu-atunci şi fiecare,
În pieptu-i, a simţit că are
O inimă înspăimântată,
Moale, cum apa se arată.
6 Când Iosua a auzit,
De-nfrângerea ce-a suferit
Poporul său, şi-a sfâşiat
Haina şi-apoi s-a aruncat,
Jos, în ţărână, şi-a zăcut
Până când seară s-a făcut –
Acolo-n faţa Domnului –
Şezând lângă chivotul Lui.
Bătrânii toţi, din Israel,
Au fost alăturea de el,
Şi-n cap, ţărână, şi-au turnat.
7 Iosua-n urmă L-a-ntrebat
Pe al său Domn şi Dumnezeu:
„Oh Doamne, Dumnezeul meu,
Când ne-ai trecut peste Iordan,
Avut-ai Tu, oare, în plan,
Să prăpădeşti acest popor,
Prin mâna Amoriţilor?
Peste Iordan, noi nu treceam,
Dacă ăst lucru îl ştiam!
8 Ce pot să spun, când ăst popor
Le-arată-acum, duşmanilor,
Dosul, fugind înspăimântat?
9 Atuncea când vor fi aflat
Şi Canaaniţii şi cei care
Sunt în această ţară mare,
Ne vor înconjura şi-apoi –
De pe pământ – şterşi vom fi noi.
Dar Tu Doamne, ce-ai să-I faci oare
Atunci, Numelui Tău cel mare?”
10 Domnu-a-ntrebat, când l-a văzut:
„De ce stai, la pământ, căzut?
11 Israel a păcătuit
Prin ceea ce a săvârşit,
Căci legământul ce l-am dat,
Nepăsător, el l-a călcat.
Deşi poporu-ntreg ştia
Că nu-i e-ngăduit să ia
Din lucrurile rânduite
A fi de flăcări nimicite,
Totuşi, el nu s-a sinchisit,
Ci a furat şi a minţit,
Dosind, prin lucrurile lui,
Cele-ale Ierihonului,
De care avusese ştire
Că date sunt, spre nimicire.
12 Din astă cauză – să ştii –
Fug ai lui Israel copii,
De-ai lor vrăjmaşi. Sunt hărăziţi,
Mereu, să fie nimiciţi,
Căci Eu, de-acuma – la război –
N-am să Mă aflu, printre voi,
Până când fi-va-ndepărtat,
Din rândul vost’, tot ce-aţi luat,
Tot ceea ce a fost sortit
A fi de flăcări nimicit.
13 Acum, te scoală! Te-ntăreşte,
Şi-ntreg poporul, îl sfinţeşte!
Să porunceşti: „Mâine, să fiţi
Toţi, pentru Dumnezeu, sfinţiţi,
Căci iată ce îmi spune El:
„Ascuns este, în Israel,
Un lucru ce a fost menit
A fi de flăcări nimicit.
În tabără, cât o să stea
Lucrul acel, nu veţi putea
Să ţineţi piept vrăjmaşilor,
Ci veţi fugi din faţa lor.
14 Mâine, în zori, când vă sculaţi,
Aveţi să fiţi apropiaţi
Pe seminţii şi o să fie
Aleasă-atunci o seminţie;
Iar seminţia arătată
Prin sorţi, va fi apropiată
După familiile care,
În componenţa sa, le are.
Familia care, arătată,
Este prin sorţi, apropiată,
Pe case-n urmă, trebuieşte,
Iar casa care se vădeşte
A fi, de Domnul arătată
Prin sorţi, va fi apropiată
Atunci, după ai ei bărbaţi.
15 Cei care fi-vor arătaţi,
Prin sorţi, precum că au luat
Din lucrurile ce s-au dat
Spre nimicire, să se ştie
Că arşi vor trebui să fie,
Cu tot ce au pe-acest pământ,
Pentru că sfântul legământ,
Al Domnului, l-au încălcat,
Prin faptul că n-au ascultat
Porunca, săvârşind astfel,
O mişelie-n Israel.”
16 Iosua s-a trezit, în zori,
Şi pe-ai lui Israel feciori,
Pe seminţii, i-a aşezat.
Domnul – prin sorţi – i-a arătat
Că a lui Iuda seminţie
Se află sub vinovăţie.
17 Apoi, familiile toate,
Din Iuda, fost-au adunate.
Familia lui Zerah, îndată,
S-a dovedit cea căutată
Şi-a fost, pe case, împărţită.
Casa lui Zabdi-a fost găsită,
Când sorţii fost-au aruncaţi.
18 Apoi, au fost ai ei bărbaţi
Aleşi, la fel: cel ce-a ieşit
La sorţi, Acan, era numit.
Tată, pe Carmi, îl avea,
Pe Zabdi şi de-asemenea
Şi pe Zerah. Precum se ştie,
Din a lui Iuda seminţie,
Se pogora Acan acel,
În tabăra lui Israel.
19 După ce astfel îl găsise,
Pe vinovat, Iosua zise:
„Fiule, slavă-I dăruieşte
Lui Dumnezeu! Mărturiseşte
Tot ce-ai făcut. Când îmi răspunzi,
Te rog, nimic, să nu-mi ascunzi.”
20 Acan, atuncea, a vorbit:
„E drept că am păcătuit,
Faţă de Domnul Dumnezeu.
Ascultă dar, ce-am făcut eu:
21 În prada de cari aveam ştire
Că dată e spre nimicire,
O mantie, eu am văzut –
De la Şinear; ea mi-a plăcut
Şi am luat-o. Am aflat
Argint apoi, şi l-am luat –
Cam două sute sicli-avea.
Am mai găsit, de-asemenea,
Şi o tăblie minunată,
Care, din aur, e lucrată,
Iar greutatea ce-o avea,
Cincizeci de sicli cântărea.
Pe toate-acestea, le-am poftit.
Deci le-am luat şi le-am dosit,
În cortul meu. Ascunse sânt,
În al său mijloc, în pământ.
Acolo-s lucrurile-acele,
Şi-argintul este pus sub ele.”
22 Iosua, oameni, a trimis,
Care-au găsit – precum a zis
Acan – în cort, toate acele
Lucruri şi-argintul de sub ele.
23 Le-au scos afară şi le-au dus
Şi-apoi, în faţă, i le-au pus,
Lui Iosua, poporului,
Precum şi-n faţa Domnului.
24 Iosua-ndată – iar cu el,
Întreg poporul Israel –
L-au prins pe-Acan – pe-acela care,
Părinte, pe Zerah, îl are.
Cu el odată, au luat
Argintul care-a fost furat,
Placa de aur şi cu ea,
Mantaua. De asemenea,
Luaţi au fost şi ai săi prunci;
Şi vite-au mai luat atunci:
Măgari, cirezile de boi,
Precum şi turmele de oi.
Luat a fost cortul în care
A locuit, cu tot ce are.
Acan, cu tot ce-a dobândit,
Cu cei pe cari i-a zămislit,
Luaţi au fost, de-al lor popor,
Şi duşi în vale la Acor.
25 Iosua, astfel, a vorbit:
„Iată că ne-ai nenorocit,
Prin felu-n care ai lucrat.
De ce, porunca, mi-ai călcat?
De ce n-ai ascultat de mine?
Domnul aduce, peste tine,
Nenorocirea, cum a zis!”
Cu pietre-Acan a fost ucis,
De către-ntregul Israel.
26 Pietre au pus apoi, pe el,
Şi un morman mare-au făcut,
Cari şi azi poate fi văzut.
Astfel, mânia Domnului,
S-a tras de pe poporul Lui,
Iar locul, nume, a primit,
„Acor”, cari este tălmăcit
Prin numele de „Tulburare”,
Dat după astă întâmplare.