1 David era bătrân de-acum,
Înaintat pe-al vieţii drum.
O haină groasă-l învelea,
Dar el tot nu se încălzea.
2 Slujbaşii săi au mers la el,
Şi i-au vorbit în acest fel:
„Va trebui ca să plecăm
Şi o fecioară, să cătăm.
Ea o să te-ngrijească bine
Şi-o să se culce lângă tine.
Atunci doar, ai să reuşeşti
Şi tu, ca să te încălzeşti.”
3 Slujbaşi-n urmă au plecat
Şi-n Israel, au căutat,
O fată tânără, frumoasă,
Care să fie bucuroasă
Că va-ngriji de împărat.
Mult timp, slujbaşii au cătat
Şi au găsit o Sunamită
Cari, Abişag, era numită.
Ei au luat-o dar, pe fată,
Şi-au dus-o la-mpărat, de-ndată.
4 Fata, frumoasă, s-a vădit
Şi de-mpărat a îngrijit,
Dar împăratul – niciodat’ –
Cu ea, nu s-a împreunat.
5 Adonia – acel pe care,
Haghita, drept fecior, îl are –
Atât de mult s-a sumeţit,
Încât în ăst fel a vorbit:
„Eu am să fiu încoronat,
În Israel, ca împărat!”
De-aceea, el şi pregătit
Care şi, oameni şi-a tocmit.
Mulţi călăreţi îl însoţeau,
Iar oamenii cari alergau
În faţa lui, necontenit,
Cinzeci la număr s-au vădit.
6 Al său părinte, niciodat’,
Să-l mustre, nu a cutezat,
Căci nu l-a întrebat nicicând:
„Ce faci băiete? Ce-ai de gând?”
Foarte frumos se dovedea –
La chip – a fi Adonia,
Căci după Absalom urmase,
Pe lume, când se întrupase.
7 El, pe Ioab, l-a căutat –
Fiul Ţeruiei; l-a chemat
Şi pe Abiatar. Cei doi,
De partea lui, trecură-apoi.
8 Dar preotul Ţadoc a stat,
Deoparte, şi nu i-a urmat.
Cei care nu s-au învoit
Cu ei şi nu i-au însoţit,
Au fost: Benaia – omul care,
Pe Iehoiada, tată-l are;
Natan prorocul şi Şimei;
Urmaţi şi de viteazul Rei,
Cu toţi vitejii cei pe care,
David, în slujba sa, îi are.
9 La piatra care e chemată
Drept Zohelet – piatră aflată
Aproape de En-Roguel –
S-a dus Adonia, căci el –
Şi cei care l-au însoţit –
S-aducă jertfe, au dorit.
El a tăiat – atuncea – boi,
Viţei şi foarte multe oi,
Iar la ospăţul pregătit,
Pe multă lume a poftit.
Chemaţi fost-au şi fraţii lui –
Toţi fii ai împăratului –
Cu toţi bărbaţii cari erau
În Iuda şi care-l slujeau
10 Pe împărat. Dar n-a poftit,
La praznicul ce l-a gătit
Nici Pe Natan – pe-acela care
Era proroc – nici pe cei care
Viteji erau şi l-au slujit
Pe împărat. Nu l-a poftit
Nici pe Benaia ca să vină.
Nici Solomon, la masa-i plină,
N-a fost chemat, de-asemenea,
Deşi, drept frate, îl avea.
11 Pân’ la Bat-Şeba – la cea care,
Pe Solomon, drept fiu, îl are –
Natan, atunci, grabnic s-a dus
Şi-aste cuvinte i le-a spus:
„N-ai auzit ce s-a-ntâmplat?
Ştii că avem alt împărat?
Iată, Adonia – pe care,
Haghita, drept fecior, îl are –
S-a făcut singur împărat,
Iar David, încă, n-a aflat.
12 Vino te rog, pentru că vreau,
Un sfat, acuma, să îţi dau,
Ca să scăpaţi – cu viaţă – voi,
Şi tu şi Solomon apoi.
13 Intră degrabă, la-mpărat,
Şi îl întreabă: „N-ai jurat
Că Solomon are să fie,
Pe al tău scaun de domnie?
Acum, de ce s-a aşezat
Adaonia, drept împărat?”
14 În acest fel, tu să vorbeşti,
La împărat când te găseşti,
Căci eu merg în iatacul său
Şi întăresc cuvântul tău.”
15 Bat-Şeba, la-mpărat, s-a dus,
Făcând aşa cu i s-a spus.
David – bătrân fiind – şedea
Întins pe pat şi se-odihnea,
Iar Abişag, necontenit,
Cu dragoste l-a îngrijit.
16 Bat-Şeba, lângă patul lui,
În faţa împăratului,
Pân’ la pământ s-a închinat,
Iar el, îndată, a-ntrebat:
„Spune-mi ce vrei? De ce-ai venit?”
17 Ea a răspuns atunci, grăbit:
„Iată-mpărate, domnul meu:
Tu mi-ai jurat pe Dumnezeu,
Că Solomon are să vie,
Pe al tău scaun de domnie.
18 Acuma – precum se zvoneşte –
Adonia împărăţeşte!
De-aceea am venit să-ţi zic,
Pentru că tu nu ştii nimic.
19 El, mulţi viţei, a-njunghiat
Şi multe oi, şi a chemat
Pe fiii împăratului.
Să vină, la ospăţul lui,
A fost poftit Ioab – cel care
Peste oştire e mai mare –
Cu preotul Abiatar.
Chemaţi au fost cu toţii, dar
Pe Solomon nu l-a chemat.
20 Tot Israelul şi-a-ndreptat
Ochii, spre tine, ca să ştie
Cine anume o să fie
Pus – după tine – împărat.
21 Iată, curând, vei fi culcat
Lângă ai tăi părinţi. Dar eu
Ce fac? Ce face fiul meu?
Ca nişte vinovaţi apoi,
Priviţi vom fi atuncea noi.”
22 Ea nu sfârşise de vorbit,
Când iată că a şi sosit
Natan – prorocul – la-mpărat.
23 Slujbaşii-ndată au intrat,
La David, şi au zis: „La Tine,
Iată, Natan – prorocul – vine.
Natan se duse la-mpărat,
În faţa lui s-a închinat
24 Şi-n felu-acesta i-a vorbit:
„Spune-mi acuma – negreşit –
Ai zis cumva: „Adonia
Este cel care va avea
Cinstea ca, împărat, să fie
Pe al meu scaun de domnie”?
25 Căci iată, el a tăiat boi,
Viţei şi foarte multe oi
Şi un ospăţ a pregătit
La care-n urmă, i-a poftit
Pe fiii împăratului,
Pe-Abiatar – preotul lui –
Şi pe Ioab – acela care
Peste oştire, e mai mare.
În viaţă, tu te afli încă,
Dar ei, cu toţi, beau şi mănâncă
La masa lui, căci au strigat:
„Trăiască noul împărat!
Adonia să ne trăiască
Şi peste noi să-mpărăţească!”
26 Eu, însă, nu am fost poftit
Şi nici Ţadoc nu a venit.
Nici robul tău, Benaia – care
Pe Iehoiada, tată-l are –
N-a fost la masă invitat.
Nici Solomon n-a fost chemat.
27 După porunca ta-mpărate,
Se fac, acum, aceste toate?
Atunci, de ce nu mi-ai făcut
Lucrul acest de cunoscut,
Să ştiu şi eu, cine-o să vie,
Pe al tău scaun, de domnie?”
28 David a zis: „Vreau să plecaţi
Şi pe Bat-Şeba s-o chemaţi!”
Bat-Şeba-ndată a intrat
Şi-n faţa lui s-a închinat.
29 David, atunci, cu jurământ,
A cuvântat: „Viu e Cel Sfânt –
Cel ce m-a scos din orice rău –
30 Că după mine, fiul tău
Are să fie împărat,
Aşa precum eu am jurat
Pe Dumnezeul Cel pe care
Poporul Israel Îl are,
Când spus-am: „Solomon să fie,
Pus pe-al meu scaun de domnie!”
Cahiar astăzi dar, aşa voi face –
Precum am zis – să fii pe pace!”
31 Bat-Şeba-n urmă s-a plecat
În faţa lui şi s-a-nchinat,
Zicând apoi: „Să ne trăiască
Şi pe vecie să domnească
David, al nostru împărat,
Peste Israel aşezat!”
32 Bat-Şeba şi Natan s-au dus,
Iar David, slugilor, le-a spus:
„Să vină preotul Ţadoc!
Să îl chemaţi şi pe proroc,
Şi pe Benaia, pe cel care
Pe Iehoiada, tată-l are!”
Cei trei veniră, de îndat’,
Şi-au fost poftiţi la împărat.
33 David a cuvântat apoi:
„Luaţi dar slujitori, cu voi.
Pe Solomon să-l mai luaţi,
Căci vreau ca să îl aşezaţi
Pe-al meu catâr. Când isprăviţi,
Către Ghihon, o să porniţi
34 Când veţi ajunge-n acel loc,
Natan şi preotul Ţadoc
Au să îl ungă, de îndat’,
Pe Solomon, drept împărat,
Ca să domnească-n acest fel,
Peste întregul Israel.
Apoi, din trâmbiţi să sunaţi
În faţa lui şi să strigaţi:
„Trăiască Solomon, cel care,
Peste Israel, e mai mare!
Trăiască noul împărat,
Peste Israel aşezat!”
35 Când veţi pleca din locu-acel,
Aveţi să mergeţi după el
Şi vă-ngrijiţi ca pus să fie,
Pe al meu scaun de domnie!
Atunci, încredinţat sunt eu,
Că va domni în locul meu
Şi peste Iuda-n acest fel
Şi peste-ntregul Israel.”
36 Benaia zise: „Dumnezeu
Să vrea, cum vrea şi domnul meu,
Ca să ne meargă tot, din plin!
Să fie dar, cum zici! Amin!
37 Aşa precum ai fost – mereu –
Tu, însoţit de Dumnezeu,
La fel şi Solomon să fie,
Iar al său scaun de domnie,
Mai sus să fie înălţat,
De cât a fost al tău, vreodat’!”
38 Atuncea, preotul Ţadoc,
Natan – cel care e proroc –
Şi cu Benaia – cu cel care,
Pe Iehoiada, tată-l are –
Către Ghihon s-au îndreptat.
Pe Solomon, ei l-au luat
Şi-apoi – aşa precum a spus
David – pe-al său catâr l-au pus.
La drum, ei fost-au însoţiţi
De oştile de Cheretiţi,
Precum şi de acelea care,
Neamul de Peletiţi le are.
39 Ţadoc, cu sine, a luat
Cornul cu untdelemn, aflat
În cortul întâlniri-ascuns.
Apoi, pe Solomon l-a uns
Cu untdelemn, drept împărat.
Din trâmbiţă, ei au sunat,
Popor în jurul lor strângând
Şi-n faţa tuturor strigând:
„Trăiască Solomon, cel care,
În Israel, este mai mare!
Trăiască noul împărat,
Pe care, azi, l-am aşezat!”
40 Poporu-ntreg – neîndoios –
Se arătase bucuros
Şi pe-a lor urmă, imediat,
Cântând din fluier, a plecat,
În strigăte de veselie,
Cuprins de-o mare bucurie.
41 Zvonul îndată s-a lăţit,
Încât el fost-a auzit
Şi la Adonia în casă,
De toţi cei cari, la el la masă,
În timpu-acela, se găseau
Şi fără grijă petreceau.
Când trâmbiţe a auzit,
Ioab a întrebat, uimit:
„Ce vuiete îndepărtate
Se-aud, acuma, din cetate?
Nu auziţi voi, cum răsună?
Ce se întâmplă? Nu-i a bună!”
42 Pe când el, încă, mai vorbea,
Iată că Ionatan grăbea
Spre masa lor. El e cel care,
Pe-Abiatar, părinte-l are.
Adonia, când l-a văzut,
Semn ca să vină, i-a făcut:
„Apropie-te, căci tu eşti
Un om viteaz care-aduci veşti!
Vino de grabă şi ne spune:
Ce veşti aduci? Cred că sunt bune!”
43 „Da!” – zise Ionatan îndată –
„Pe Solomon, acuma – iată –
David l-a pus ca împărat,
Peste Israel aşezat!
44 Natan – cel care e proroc –
La fel şi preotul Ţadoc,
Benaia – cu toţi Cheretiţii
Şi-asemeni şi cu Peletiţii –
Până la Solomon s-au dus
Şi-apoi, călare, ei l-au pus
Chiar pe catârul cel pe care
David – al nostru domn – îl are;
45 Iar la Ghihon – în acel loc –
Natan şi preotul Ţadoc
L-au uns pe Solomon, de-ndat’,
Peste Israel, împărat.
Când au sfârşit, veniră-apoi,
Către cetate, înapoi,
În strigăte de veselie,
Cuprinşi de-o mare bucurie.
S-a pus cetatea în mişcare,
Căci iată, în întâmpinare,
Mulţime multă le-a ieşit.
Cred că şi voi i-aţi auzit –
Chiar de aici, din depărtare –
Căci fac un vuiet foarte mare.
46 Să ştiţi că Solomon a stat,
Pe scaunul de împărat.
47 Slujbaşii împăratului
S-au închinat în faţa lui;
Apoi, la David, ei s-au dus
Şi-aste cuvinte i le-au spus:
„Să fie binecuvântat
David, al nostru împărat!
Fie ca numele pe care
Al tău fiu – Solomon – îl are,
Să îl ridice Dumnezeu,
Pentru a-l face-a fi, mereu,
Vestit, cu mult mai mult, în lume,
Decât fusese al tău nume!
Scaunul lui, cel domnie,
Mai sus, decât al tău, să fie!”
Atunci, al nostru împărat –
Pe patul său – s-a închinat
48 Şi în auzul tuturor,
Le zise slujitorilor:
„Mă ascultaţi! Domnul, pe care,
Neamul lui Israel Îl are,
Să fie binecuvântat
În veci, pentru că El mi-a dat,
Azi, un urmaş care să fie,
Pus pe-al meu scaun de domnie,
Şi pentru că, viaţă, mi-a dat,
Să-l văd, în locu-mi, aşezat!”
49 Toţi invitaţii ce-i avea,
La masa sa, Adonia,
Îndată s-au înspăimântat
Şi-n mare grabă au plecat.
50 Adonia, când i-a văzut,
Pe loc, de spaimă, s-a umplut,
Gândindu-se cu-nfrigurare,
Că Solomon o să-l omoare.
Îndată, la altar, s-a dus
Şi mâinile, el şi le-a pus,
Pe coarnele altarului,
Şezând astfel, în faţa lui.
51 Cei care l-au văzut, s-au dus
La Solomon apoi, şi-au spus:
„Adonia este speriat
Şi teamă-i e, de împărat.
El, la altar, s-a dus întins
Şi de-ale lui coarne s-a prins.
Nu vrea să plece, şi-a strigat:
„Să-mi jure noul împărat,
Că nu va scoate sabia
Şi n-o să curme, viaţa mea!”
52 Atuncea, Solomon a spus:
„Să fie-Adonia adus!
Dacă se-arată om cinstit,
Afle că nu-i va fi clintit
Un fir de păr. Va fi iertat!
Dar de cumva voi fi aflat
Vreo răutate-n el, să ştie
Cum că, ucis, are să fie!”
53 Slujbaşii săi, apoi, s-au dus,
Pân’ la altar şi l-au adus
Pe-Adonia. Când a venit,
Era speriat şi îngrozit.
La Solomon, el a intrat
Şi-n faţa lui s-a închinat,
Iar Solomon a zis apoi:
„Pleacă acasă, înapoi.”