1 Domnul, din nou, S-a mâniat
Pe Israel, şi l-a chemat
Pe David, iar când a venit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Du-te şi fă o numărare,
A tuturor acelor care,
În Iuda sunt şi-n Israel!”
2 Atuncea, pe Ioab, la el –
Îndată – David l-a chemat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ai să porneşti prin Israel,
Şi-l vei străbate-n acest fel,
De la Beer-Şeba începând,
În Dan – în urmă – ajungând!
Numeri poporul, ca să poţi,
Să-mi spui, câţi oameni sunt de toţi!”
3 Ioab a zis, către-mpărat:
„Domnul să facă, ne-ncetat,
Să se sporească-al tău popor,
Să vezi numărul tuturor
Crescând de-o sută de ori dar,
În al lui Israel hotar!
De ce vrea domnul meu, acum,
Ca să pornesc la acest drum?”
4 David, atunci, a stăruit
În ceea ce a poruncit,
Iar căpitanii oştilor –
Şi toţi însoţitorii lor –
S-au dus, spre-a împlini pe dat’,
Porunca dată de-mpărat,
Aşa precum li s-a cerut.
5 Peste Iordan, ei au trecut
Şi au ajuns, la Aroer –
În valea Gad – lângă Iazer,
Unde-o cetate e aflată,
Pe partea dreaptă, aşezată.
6 Spre Galaad, se îndreptară,
Iar de acolo-apoi plecară
S-atingă ţara celui care,
Tahtim-Hodoşi, drept nume, are.
Pân’ la Dan-Ian, ei au pătruns
Şi-astfel, în urmă, au ajuns
Lângă Sidon. De-acolo-apoi,
7 Spre Tir porniră, înapoi,
Către cetăţile Hevite
Şi către cele Canaanite.
Spre miazăzi s-au îndreptat
Şi în Beer-Şeba au intrat,
Să cerceteze ţara care,
Iuda în stăpânire-o are.
8 Când au sfârşit drumul prin ţară,
Către Ierusalim plecară.
Trecut-au nouă luni, la rând,
Şi douăzeci de zile, când
Porunca dată o-mpliniră
Şi spre Ierusalim porniră.
9 Ioab a mers la împărat,
Să-i spună ceea ce-a aflat.
Au fost la opt sute de mii –
Dintre-ai lui Israel copii –
Oamenii care mânuiau
Săbii şi de război erau;
Iar dintre ai lui Iuda fii,
Au fost la cin’sute de mii.
10 În clipa-n care-a terminat
Al său popor de numărat,
David, puternic, îşi simţea –
În piept – cum inima-i bătea.
El, către Domnul, a vorbit:
„Mare păcat am săvârşit,
Când acest lucru l-am făcut!
Abia acuma am văzut
Că lucru-acesta este rău!
Doamne, greşit-a robul tău!
Iartă a sa nelegiuire,
Căci a făcut-o fără ştire!
O Doamne, trebuie să-Ţi spun
Că am lucrat ca un nebun!”
11 Către prorocul Gad – pe care
David, drept văzător, îl are –
Domnul, din ceruri, a vorbit:
12 „Spune-i lui David: „M-am gândit
Ca trei nenorociri s-adun
Şi-n a ta faţă să le pun.
Alege una – cum vei vrea –
Iar Eu te voi lovi cu ea!”
13 Atuncea Gad – iute – s-a dus
Până la David şi i-a spus:
„Vrei, şapte ani acum să-ţi vie,
În care foamete să fie?
Sau vrei trei luni când urmărit
Eşti de vrăjmaşi şi hăituit?
Ori vrei trei zile, bunăoară,
Când ciuma va lovi, în ţară?
Alege dar” – Gad l-a-ndemnat –
„Şi cheamă-mă apoi, de-ndat’,
Să ştiu ce voi avea de zis,
Către Cel care m-a trimis.”
14 David, apoi – îngândurat –
I-a zis, lui Gad: „Sunt strâmtorat!
Şi mie şi poporului,
Mai bine-n mâna Domnului
O să ne fie – de cădem –
Căci îndurări, la El avem;
Şi ştiu că o să fim iertaţi,
Căci iarăşi fi-vom ridicaţi.
Ştiu că-ndurarea Lui, cea mare,
E veşnică, fără hotare.
Mai bine-n mâna Domnului,
Decât în mâna omului!”
15 Domnul – aşa precum a zis –
Ciumă-n Israel, a trimis.
Din zori, ea s-a făcut simţită,
Până la vremea sorocită.
De la Beer-Şeba începând
Şi-n Dan, în urmă, ajungând,
Pierit-au şaptezeci de mii,
Dintre-ai lui Israel copii
16 Pe când îngerul Domnului
Îşi întinsese braţul lui –
Către Ierusalim, cătând
Spre-al nimici cât mai curând –
Domnul, din ceruri, S-a căit
De răul ce s-a săvârşit;
A zis dar, îngerului care
Se pregătise să omoare,
Poporul din Ierusalim:
„Gata! E timpul să sfârşim!” –
Şi a adăugat apoi –
„Îţi trage braţul, înapoi!”
Lângă o arie şedea
Îngerul Domnului, iar ea
Fusese-a unui Iebusit
Care, Aravna, s-a numit.
17 David, pe înger, îl zărise
Şi trist, spre Domnul, se grăbise.
În faţa Lui, s-a închinat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Iată că am păcătuit!
Eu sunt de vină, negreşit!
Dar aste oi ce au făcut?
Mânia ce s-a abătut,
Spre mine să o-ndrepţi, mereu,
Spre casele tatălui meu!”
18 În acea zi, Gad a venit,
La David şi a glăsuit:
„Du-te în aria pe care
Aravna-n stăpânire-o are,
Şi un altar al Domnului
Zideşte, pe câmpia lui.”
19 David s-a dus şi a făcut
Ceea ce Domnul i-a cerut.
20 Aravna-n zare s-a uitat
Şi l-a văzut pe împărat,
Cu slujitorii săi, venind,
Către al său ogor, grăbind.
Fugind, în cale le-a ieşit,
S-a închinat şi le-a vorbit:
21 „Oare de ce, domnul meu vine
Acum, în ţarină la mine?”
Când la-mpărat, el a ajuns,
David i-a dat acest răspuns:
„Aicea – Domnului Ceresc –
Vreau, un altar, să Îi zidesc.
Îmi vinde dar, aria asta,
Să pot opri, astfel, năpasta.”
22 Aravna zise: „Cum doreşti!
Ia aria, să pregăteşti,
Jertfe, lui Dumnezeu. De vrei,
Îi dau, drept jertfe, boii mei.
Uneltele, carele mele,
Lemne de foc să-ţi fie ele.”
23 Aravna-n urmă i-a mai dat,
Tot ce-a avut şi i-a urat:
„Să te primească Dumnezeu!”
24 David răspunse: „Vreau ca eu
Să cumpăr totul, de la tine,
Pe preţ de-argint! Aşa e bine!
Nu pot – şi nu voiesc – să iau,
Ca Domnului, apoi, să-I dau
Jertfe, pe cari le-am căpătat
Şi cari, nimic, nu m-au costat!”
Cincizeci de sicli, a plătit
David – care s-au cântărit –
În preţ de-argint. El i-a luat
Şi lui Aravna-apoi i-a dat,
Drept plată a ogorului.
25 Pentru cinstirea Domnului,
El, un altar, a ridicat,
Pe care-apoi, jertfe, I-a dat.
Acestea au avut menire
De jertfe pentru mulţumire,
Iar ele, date se socot
Că fost-au ardere de tot.
Domnul, atunci, Şi-a potolit
Mâniile şi a oprit
Urgia ce-o aduse El,
Peste întregul Israel.