1 În acest timp, David simţea
Cum moartea i se-apropia.
Pe Solomon, el l-a chemat
La sine şi-ndrumări, i-a dat:
2 „Eu plec pe calea cea pe care
Întreaga lume-a merge are.
Tu întăreşte-te, mereu,
Şi om te-arată, fiul meu!
3 Păzeşte legea Domnului
Şi umblă doar pe calea Lui.
Poruncile ce au fost date
Şi-nvăţăturile lăsate
De către-al nostru Dumnezeu,
Tu să le împlineşti, mereu,
Aşa precum ele-au fost spuse
Şi-apoi, de Moise, au fost puse
În cartea legii lui, pe care,
Nouă ne-a dat-o, spre păstrare.
Dacă aşa ai să trăieşti,
În toate, ai să izbuteşti.
4 Aşa să faci, iar Dumnezeu
Să împlinească – fiul meu –
Cuvântul care mi-a fost dat,
Mie, atunci când m-a chemat.
Ia seama şi pricepe bine,
Cuvintele cari, pentru mine,
Le-a spus al nostru Dumnezeu:
„Dacă feciorii tăi, mereu,
La calea lor au să vegheze
Şi vor căta să Mă urmeze
În toate câte au să vie,
Umblând doar în credincioşie –
Cu toată inima fiind
Şi din tot sufletul dorind –
Atunci, să fii încredinţat
Că nicicând nu vei fi lăsat,
Fără urmaşi cari să domnească
Şi-n Israel, să-mpărăţească.”
5 Tu ştii ceea ce mi-a făcut
Fiul Ţeruiei. Ai văzut
Cum că Ioab l-a doborât
Pe Abner şi l-a omorât.
Ucis a fost fiul lui Ner,
Şi-apoi şi fiul lui Ieter –
Amasa – care a pierit
Fiind tot de Ioab lovit.
Astfel, sfârşiră cei doi cari
Peste oştire-au fost mai mari.
Când era pace în popor,
A fost vărsat sângele lor.
Pe-ncălţămintea din picioare –
Şi-asemenea, pe cingătoare –
Ioab, atunci, sânge şi-a pus.
6 Lucrul acesta ţi l-am spus,
Ca după-nţelepciunea ta,
Să ştii, apoi, a te purta.
Tu ai să te-ngrijeşti, de el:
Vei face dar, în aşa fel,
Încât nici perii lui albiţi
Să nu pogoare, liniştiţi,
În locuinţa morţilor.
Ai să răzbuni dar, moartea lor.
7 Feciorilor lui Barzilai,
Bunăvoinţă să le dai,
Ca astfel să o ducă bine.
La masă să îi pui, cu tine,
Căci bunătate-au dovedit,
Pe vremea când eram fugit,
De Absalom – fratele tău –
Cari încerca să-mi facă rău.
8 Şimei din Bahurim apoi –
Fiul lui Ghera – e la noi.
De neam, el este Beniamit.
Multe blesteme a rostit,
În contra mea, pe când fugeam
Şi spre Mahanaim, mergeam.
Când am venit însă, apoi,
Către Israel, înapoi,
El, la Iordan, m-a-ntâmpinat
Şi-atunci, pe Domnul, i-am jurat
Că nu voi scoate sabia,
Ca să îl nimicesc, cu ea.
9 Tu, înţelept, te-ai dovedit.
De-aceea dar, nepedepsit,
Să nu îl laşi, în nici un fel.
Vei şti cum să te porţi cu el,
Ca perii lui albiţi să fie
Însângeraţi, în veşnicie,
În clipa-n care puşi fi-vor,
În locuinţa morţilor.”
10 Când vorbele şi le-a sfârşit,
David – uşor – a adormit.
Într-un mormânt l-au aşezat,
Lângă ai săi părinţi, culcat,
Chiar în cetatea-n cari domnise
Şi peste care stăpânise.
11 Anii în care-a-mpărăţit,
La patruzeci, s-au socotit.
Întâi, el – la Hebron – a stat
Şi şapte ani fost-a-mpărat.
În urmă, după anii-acei,
Au mai venit treizeci şi trei
Când la Ierusalim aflat,
David a fost, ca împărat.
12 Când pe-al său scaun de domnie
Ajunse Solomon să fie,
Împărăţia s-a-ntărit
În vremea-n care a domnit.
13 Adonia – acel pe care
Haghita, drept fecior, îl are –
La mama împăratului
S-a dus, să-şi spună păsul lui.
Bat-Şeba-n faţă i-a ieşit
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Spune-mi de grabă, ce doreşti?
Cu gânduri paşnice, soseşti?”
El a răspuns: „Cu gânduri bune,
14 Căci iată, am o vorbă-aţi spune.”
Bat-Şeba-atunci l-a îndemnat:
„Spune, căci fi-vei ascultat!”
15 Adonia a zis: „Se ştie
Precum că astă-mpărăţie
Ar fi putut să fie-a mea.
Tot Israelul mă privea,
Căci fiecare a crezut
Că împărat voi fi făcut.
Cu toate-acestea, Dumnezeu
A dat-o-n mâini, fratelui meu.
16 Nu îţi întoarce faţa ta,
‘Nainte de-a mă asculta!
Un lucru, să îţi cer, aş vrea.”
„Vorbeşte!” – spuse-atuncea ea.
17 El zise: „Du-te la palat –
La Solomon – la împărat;
Încredinţat sunt foarte bine,
Că el te-ascultă. Pentru mine,
Cere ce Abişag să-mi fie
Dată, acuma, de soţie.
Încearcă dar şi stăruieşte:
Poate-mpăratul se-nvoieşte.”
18 Bat-Şeba îi răspunse: „Bine!
Am să vorbesc eu, pentru tine.”
19 La Solomon, apoi, s-a dus,
Făcând aşa precum a spus.
Când a ajuns la împărat,
Acesta i s-a închinat
Şi-a poruncit adus să fie –
Lângă-al său scaun de domnie –
Alt scaun, pentru mama lui.
La dreapta împăratului,
Bat-Şeba-apoi s-a aşezat
20 Şi-n urmă, ea a cuvântat:
„Vreau să te rog, să iei aminte,
Căci am o mică rugăminte!
Ascult-o dar, pe mama ta!”
„Vorbeşte! Te voi asculta” –
Răspunse el – „căci cu plăcere,
Îţi dau – de pot – tot ce-mi vei cere.”
21 Ea zise: „Abişag – cea care
E Sunamită, din născare –
Vreau, lui Adonia, să-i fie
Dată pentru a-i fi soţie.
El este frate’ tău, deci iată,
Poţi porunci să-i fie dată.”
22 „De ce o ceri numai pe ea,
Acum, pentru Adonia?” –
Îi spuse Solomon. „Nu vrei
Şi-mpărăţia să mi-o iei
Pentru Adonia, drept dar,
Pentru Ioab şi-Abiatar?”
23 Apoi, pe Domnul, a jurat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Faţă de mine, Dumnezeu,
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Vreau să se poarte, negreşit,
Dacă va fi nepedepsit
Adonia, pentru ce-a spus.
Cuvintele pe cari te-a pus
Să-mi ceri a i le asculta,
Află că viaţa-l vor costa!
24 Viu este Domnul Dumnezeu –
Care m-a întărit mereu,
Acela care m-a adus
Şi care împărat m-a pus,
Cel care-o casă mi-a zidit,
Aşa cum a făgăduit –
Că astăzi chiar, Adonia
Pieri-va, din porunca mea!”
25 Când a sfârşit de cuvântat,
El, pe Benaia, l-a chemat.
La al său frate l-a trimis
Şi-a poruncit a fi ucis.
Benaia-a mers şi l-a lovit
Pe-Adonia, care-a murit.
26 Abiatar a fost chemat,
Apoi, în faţă la-mpărat,
Iar Solomon, astfel, i-a zis:
„Eşti vrednic de a fi ucis,
Iar eu cu moartea-ţi sunt dator!
Dar totuşi, azi, nu te omor,
Căci tu, chivotul, l-ai purtat,
Când tatăl meu era-mpărat
Şi împreună-aţi împărţit
Toate câte le-a suferit.
De-aceea, am găsit cu cale,
Să te trimit la ale tale
Pământuri, de la Anatot.
Aceasta este tot ce pot
Să fac, acuma, pentru tine!
Te depărtează dar, de mine!”
27 Abiatar nu a mai stat,
Ci a ieşit de la-mpărat
Şi a pornit spre Anatot.
De-atunci, din slujba de preot,
El a fost scos, căci s-a-mplinit
Cuvântul care-a fost rostit
Asupra casei cea pe care
Eli, în Israel, o are.
Acest cuvânt al Domnului,
Rostit asupra casei lui,
La Silo-a fost, în vremea-n care
Eli fusese preot mare;
Iar Solomon a împlinit
Ceea ce Domnul a vestit.
28 Vestea aceasta, de îndată,
De către toţi a fost aflată,
Căci iute, zvonul s-a lăţit,
Încât Ioab a auzit
Tot ceea ce s-a întâmplat.
Atuncea, el a alergat
Până la cortul Domnului.
La coarnele altarului,
În mare grabă el s-a dus;
Pe ele, mâinile şi-a pus
Şi a stat astfel, încleştat.
El se simţise vinovat,
Că fost-a cu Adonia
Şi-altă scăpare nu avea,
Cu toate că el, niciodat’,
Pe Absalom, nu l-a urmat.
29 Cei care l-au văzut s-au dus
La împăratul şi i-au spus,
Cum că, la cortul Domnului –
La coarnele altarului –
Este Ioab, adăpostit.
Când Solomon a auzit
Lucrul acesta, l-a chemat
La sine pe Benaia-ndat’
Şi-a zis: „Acuma, să porneşti
Şi pe Ioab să îl loveşti!”
30 Benaia, la porunca lui,
S-a dus la cortul Domnului
Şi la Ioab el a strigat:
„Trimis am fost, de împărat,
Să îţi aduc porunca lui!
A spus: „Din cortul Domnului,
Să ieşi afară, negreşit!”
Însă Ioab a glăsuit:
„Nu am să ies, căci vreau să mor
Aici, în faţa tuturor!”
Benaia, la-mpărat, s-a dus
Şi vorba lui Ioab i-a spus.
31 Atuncea, Solomon a zis:
„Ioab va trebui ucis!
La cort, te-ntoarce aşadar,
Şi-omoară-l chiar lângă altar!
Apoi, îngroapă-l, negreşit.
Să faci precum ţi-am poruncit,
Căci în acest fel, ai să iei,
De peste mine şi ai mei –
Adică de pe casa care,
David, al meu părinte-o are –
Tot sângele vărsat de cei
Ce-au fost ucişi fără temei.
32 Domnul, atunci când o să vadă,
Va face, sângele să cadă,
Peste Ioab în acest fel,
Pentru că el a fost acel
Care cu sabia-a lovit,
Pe doi bărbaţi ce s-au vădit
Şi drepţi şi mult mai buni să fie
Decât e el, fără să ştie –
Nimica – David, al meu tată.
El l-a ucis – cum ştii – odată,
Pe Abner – al lui Ner fecior –
Conducătorul oştilor
Lui Israel. De-asemenea,
El l-a ucis cu sabia,
Şi pe Amasa – pe cel care
Oastea lui Iuda-n frunte-l are.
Ieter fusese al său tată.
33 Sângele lor – şi totodată
Şi-al lui Ioab – asupra lui
Să cadă-n veacul veacului,
Şi peste toţi acei pe care,
Urmaşi în casa lui îi are.
Dar David izbăvit să fie,
Iar al său scaun de domnie
Să aibă pace, tot mereu,
De la al nostru Dumnezeu.”
34 Benaia merse înapoi,
La cort şi pe Ioab, apoi,
Cu sabia el l-a ucis,
Aşa cum Solomon a zis.
Ioab, apoi, a fost luat
Şi-n a lui casă îngropat,
Care, aşa precum se ştie,
Era-nălţată în pustie.
35 În locul lui Ioab, numit
A fost Benaia, negreşit,
Drept marele conducător
Aflat în fruntea oştilor.
36 Şimei a fost, apoi, chemat,
Să vină-n faţă la-mpărat,
Iar Solomon a glăsuit:
„Iată, cu cale am găsit
Ca în Ierusalim să ai
O casă unde-apoi să stai.
De-aceea-ţi zic: să-ţi construieşti
O casă-n cari să locuieşti.
Când ai să o sfârşeşti, din ea,
Să pleci apoi, nu vei putea.
37 De-aceea, înţelege bine,
Că rău are a fi de tine,
Dacă din ea, tu ai să pleci!
Peste Chedron când ai să treci,
Morţii îi vei ajunge pradă.
Sângele tău are să cadă
Atuncea, numai peste tine!”
38 Şimei a zis îndată: „Bine!
O casă am să-mi construiesc,
În care am să locuiesc,
Aşa precum ai poruncit.”
Astfel, Şimei a locuit,
Mai multă vreme, în cetate,
Fiind la adăpost de toate.
39 După trei ani, s-a pomenit
Că slujitorii i-au fugit
La împăratul cel din Gat,
Care, Achiş, era chemat.
Achiş a fost acela care,
Pe Maca, drept părinte-l are.
Cei care i-au văzut s-au dus,
În grabă, la Şimei, şi-au spus:
„Slugile tale au plecat,
La împăratul cel din Gat.”
40 El, şaua, pe măgar, a pus
Şi, la Achiş – la Gat – s-a dus.
Pe slujitori, el i-a luat
Şi-apoi, acasă, s-a-nturnat.
41 Îndată, cei ce l-au văzut
Au mers, iar ceea ce-a făcut,
Lui Solomon, i-au povestit.
Când împăratu-a auzit
Cum că Şimei a fost plecat,
De la Ierusalim, în Gat,
42 Degrabă l-a chemat la el
Şi i-a vorbit, în acest fel:
„Nu mi-ai jurat pe Dumnezeu,
Că ai să mă asculţi mereu?
Nu ţi-am spus, oare, hotărât,
Precum că fi-vei omorât
Dacă, de-acasă, ai să pleci
Şi de Chedron de ai să treci?
Atuncea când ai fost la mine,
Nu mi-ai răspuns tu, oare: „Bine!
Am înţeles tot ce mi-ai zis,
Iar dacă plec, să fiu ucis”?
43 Acum, de ce n-ai ascultat
Poruncile ce ţi le-am dat,
Cum te-ai legat cu jurământ,
În faţa Domnului Cel Sfânt?
44 Îţi este bine cunoscut
Răul pe care l-ai făcut
Tatălui meu! Dar a sosit
Vremea în care, negreşit,
Va face Domnul ca ăst rău
Să cadă peste capul tău,
45 În timp ce binecuvântat
Am să fiu eu, neîncetat,
Iar scaunul cel de domnie
Al tatălui meu, pe vecie,
Are să fie întărit.”
46 Şi Solomon a poruncit:
„Ucideţi, pe Şimei, îndată!”
Benaia – cel al cărui tată
E Iehoiada – a venit,
Porunca, de i-a împlinit.
Astfel, întreaga-mpărăţie
Ajunse tare ca să fie
În mâinile-mpăratului,
Prin bunătatea Domnului.