1 Cu Faraonul cel pe care
Egiptu-n fruntea sa îl are,
Se încuscrise Solomon.
Din fiicele lui Faraon,
El, o soţie, şi-a luat
Şi cu aceasta-apoi, a stat,
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are.
Acolo, ei au locuit,
Până când el a reuşit
Să îşi ridice casa lui,
Precum şi casa Domnului
Şi întreg zidul cel pe care,
În jur, Ierusalimu-l are.
2 Jertfele care se dădeau,
Pe înălţimi se aduceau,
Căci încă n-a fost început,
O casă, să se fi făcut,
Drept un lăcaş al Domnului
Spre-a-Şi pune-n el, Numele Lui.
3 Dar Solomon se dovedea
Cum că, pe Domnul, Îl iubea,
Iar obiceiurile-avute
De tatăl său, au fost ţinute.
Atâta doar, că el mergea
Pe înălţimi, jertfe să dea
Şi chiar tămâie a adus.
4 Odată, Solomon s-a dus
La Gabaon, unde-i aflată
O înălţime însemnată,
Ca să aducă jertfe-n dar.
Astfel, adus-a pe altar,
Jertfe, drept ardere de tot,
Cari la o mie se socot.
5 La Gabaon, Domnu-a venit
Şi într-un vis, El i-a vorbit:
„Cere-Mi, acum, tot ce doreşti,
Căci negreşit, ai să primeşti.”
6 Solomon zise: „Ne-ncetat,
Bunăvoinţă-ai arătat
Faţă de David – tatăl meu –
Căci el, în faţa Ta, mereu,
Credincioşie a vădit
Şi inima şi-a curăţit.
Un fiu, în urmă, Tu i-ai dat
Şi-n locul său l-ai aşezat,
Pe al lui scaun de domnie,
Aşa precum, astăzi, se ştie.
7 Doamne, acum – pe robul Tău –
L-ai aşezat în locul său.
Eu sunt un tânăr – ai văzut –
Neîncercat, nepriceput.
8 M-ai aşezat, astfel, mai mare,
Peste poporul Tău, cel care
E-atât de mult, încât nu poate
Nimeni, acum, a-l mai socoate.
9 Un lucru numai, îmi doresc:
Ajută-mă să dobândesc
O inimă mai pricepută,
Prin care poate fi făcută
O judecată, în popor,
În pricinile tuturor.
O inimă, vrea robul Tău,
Ca astfel, binele, de rău,
Să poată să-l deosebească
Şi-al Tău popor, să-l cârmuiască!”
10 Această cerere, făcută
De Solomon, a fost plăcută
În faţa Domnului, iar El
11 A glăsuit în acest fel:
„O inimă, tu Mi-ai cerut,
Dar iată, pentru că n-ai vrut
Nici viaţă lungă şi nici bani,
Nici moarte pentru-ai tăi duşmani,
12 Voi face după cum doreşti:
Pricepere ai să primeşti,
Aşa cum nimeni n-a avut
‘Nainte de-a te fi născut
Şi cum, asemeni, nimenea –
Vreodată – nu va mai avea.
13 Mai mult: iată, am să-ţi dau ţie,
Salvă şi multă bogăţie,
Iar ca şi tine, nimenea –
Cât vei trăi – nu va avea.
14 De umbli-n calea Mea, mereu,
Şi de păzeşti cuvântul Meu –
Poruncile care le-am dat
Şi legile ce l-am lăsat –
Cum a făcut şi tatăl tău,
Ferit vei fi, de orice rău,
Iar zilele ţi le lungesc
Şi viaţă multă-ţi dăruiesc.”
15 Când Solomon s-a deşteptat,
Uimit de ceea ce-a visat,
Către Ierusalim s-a dus
Şi-arderi de tot el a adus –
Drept jertfe ce aveau menire
De daruri pentru mulţumire –
Lângă chivotul Domnului.
Apoi, pentru slujbaşii lui,
Un mare-ospăţ a pregătit
Unde, pe toţi, el i-a poftit.
16 La Solomon – la judecată –
Două femei s-au dus, odată.
Curve, acestea se vădeau
Şi o pricină grea, aveau.
17 Una din ele-a glăsuit:
„Noi împreună-am locuit
Şi amândouă am născut.
Întâi, un fiu, eu am avut,
18 Iar la trei zile-apoi, şi ea
A zămislit, de-asemenea,
Tot un fecior. Cum am vorbit,
Noi împreună-m locuit.
Nici un străin n-a fost apoi,
Care să stea, atunci, cu noi.
19 Dar iată ce s-a întâmplat:
În zori, pe când n-am deşteptat,
Pline de groază am văzut
Necazul ce s-a petrecut,
Căci al ei fiu, mort, se vădea.
În timpul nopţii, cred că ea,
Peste copil, s-a răsucit –
În somn – iar pruncul a murit.
20 Ea s-a trezit şi a văzut
Ce grozăvie a făcut.
Cam jumătate se vădea
Noaptea, când se trezise ea.
Uşor, atuncea, mi-a luat
Pruncul, care era culcat
La al meu sân. Apoi l-a dus,
La ea, în pat, şi mi l-a pus
Pe fiul ei, alăturea.
În urmă, s-a culcat şi ea.
21 După ce ziuă s-a făcut,
Să-mi alăptez fiul, am vrut,
Şi-abia atunci m-am dumirit
Precum că pruncul a murit.
Când mai atentă m-am uitat
La el, uimită am aflat
Că nu-i acela fiul meu,
Pe care îl născusem eu.”
22 Femeia care se găsea,
Atunci, alăturea de ea,
În gura mare a strigat:
„Nu! Nu! Nu e adevărat!
Acela care a murit
Al tău fiu este, negreşit!
Iar cel care e viu, ştiu eu,
Precum că este fiul meu!”
Prima femeie-a glăsuit:
„Ba nicidecum! Cel ce-a murit
E fiul tău! Al meu e viu,
Iar acest lucru, bine-l ştiu!”
În felu-acesta, au strigat
Ele, în faţă la-mpărat.
23 Atuncea, Solomon le-a spus:
„Văd că o pricină-aţi adus
În faţa mea şi nu găsiţi
Decât să vă-nvinovăţiţi
Una pe alta, ne-ncetat,
De când la mine aţi intrat.
Tu zici că mort e al ei fiu,
Dar ea îmi spune că e viu
Şi că al tău, mort, se vădeşte,
În timp ce fiul ei trăieşte.
Gata! Sfârşiţi! E rândul meu!
Vreau s-ascultaţi ce-am de spus eu!
24 Daţi-mi o sabie şi-apoi,
Avem a ne-nţelege noi!”
Slujbaşii săi, grabnic, s-au dus
Şi-o sabie, ei i-au adus.
25 „Pe prunc, îndată, să-l luaţi
Şi-n jumătate să-l tăiaţi!” –
Mai zise Solomon. „Apoi,
La fiecare dintre voi,
Am să îi dau o jumătate,
Ca astfel să vă fac dreptate!” –
Le-a mai zis el, femeilor,
Privindu-le dojenitor.
26 Atuncea, mama pruncului
Îi zise, împăratului:
„Nu îl ucide! Milă ai!
Ci mai degrabă să îl dai
Ăstei femei! Al ei să fie
Şi să-i aducă bucurie!”
Ea a vorbit în acest fel,
Căci a simţit cum, pentru el,
Inima-n piept i se rupea
Şi mort să-l vadă, nu putea.
Cealaltă, însă, a strigat:
„Nu! Nu! El trebuie tăiat!
Pentru că astfel doar – zic eu –
Nu-i nici al ei şi nici al meu!”
27 „Pe pruncul viu, să îl luaţi” –
Zise-mpăratul – „şi să-l daţi
La cea dintâi dintre femei,
Pentru că este fiul ei!”
28 Israeliţii au aflat,
De felu-n care-a judecat,
Atuncea, Solomon. Astfel,
Cu toţii s-au temut de el,
Căci au văzut că Domnul pune
În el, a Lui înţelepciune
Care, mereu, îl însoţeşte
Şi-n judecăţi îl sfătuieşte.