1 Femei străine, Solomon –
Afară de-a lui Faraon
Copilă – a mai îndrăgit.
Cele pe care le-a iubit,
Sidoniene se vădeau;
Hetite altele erau;
Unele fost-au Edomite,
Sau din Moab, ori Amonite.
2 Acestea, toate, s-a văzut
Precum că parte au făcut
Din neamurile despre care
Domnul spusese: „Fiecare,
Seama, mereu, să ia la ele
Şi-astfel, cu neamurile-acele,
Nimeni să nu se însoţească,
Ci Israel să se ferească
De ale lor femei apoi.
De ele, nu v-atingeţi voi
Şi nici femeile acele
Să nu intre la voi, căci ele,
De Mine, vă vor depărta
Şi-alţi dumnezei veţi căuta.
Astfel, va merge-al Meu popor,
Urmând pe dumnezeii lor.”
De-aceste neamuri s-a lipit
Şi Solomon, căci a iubit
Femeile neamurilor,
Cari l-au târât pe calea lor.
3 Soţiile, de el, avute,
În număr fost-au şapte sute.
Crăiese-mpărăteşti sunt ele,
Iar la femeile acele,
Trei sute s-au mai alipit
Cari ţiitoare s-au vădit.
Ele – aşa cum s-a văzut –
În inimă l-au abătut
De la porunca Domnului
Şi-asemeni, de la calea Lui.
4 Când Solomon a-mbătrânit,
Nevestele au reuşit
Ca să-l întoarcă înapoi,
Plecându-şi inima apoi,
Spre-alţi dumnezei. Inima lui
N-a mai fost toată-a Domnului.
Nu mai era, precum odată,
Fusese David, al său tată,
5 Căci Solomon s-a-ndepărtat
De Domnul său, şi a urmat
Pe calea Sidoniţilor
Slujind astfel, zeiţei lor
Cari, Astarteia, s-a chemat;
Şi pe Milcom, el l-a urmat –
Milcom e urâciunea care
Neamul de Amoniţi o are.
6 Nu l-a urmat pe tatăl său
Şi astfel, el a făcut rău
Faţă de Domnul, negreşit.
7 De-aceea, el a construit –
Pe muntele acela care
Ierusalimu-n faţă-l are –
Un loc înalt şi l-a-nchinat
Lui Chemoş – zeul adorat
De Moabiţi. Tot acel loc,
L-a închinat şi lui Moloc,
Acela cari era slăvit
De întreg neamul Amonit.
8 Acestea toate-au fost făcute,
Pentru nevestele avute –
Care, străine, se vădeau –
Şi cari tămâie aduceau
Pe vârful înălţimilor,
Drept jertfă idolilor lor.
9 Domnul – atunci când a văzut
Că Solomon s-a abătut,
De la porunca Domnului
Cari i se arătase lui
De două ori – S-a mâniat,
10 Căci El – când i S-a arătat
Lui Solomon – i-a poruncit
Să nu se-abată, negreşit,
Din calea Lui şi să vegheze,
Alţi dumnezei să nu urmeze!
Dar Solomon n-a ascultat,
Poruncile ce i s-au dat.
11 Atuncea, Domnul a venit
Şi-n felu-acesta i-a vorbit:
„Nu ai făcut ce ţi-am spus Eu!
Călcat-ai legământul Meu,
Căci legile-Mi nu le-ai păzit.
De-aceea – iată – am găsit
Cu cale, să rup, de la tine,
Împărăţia, căci mai bine
E, altuia, s-o dăruiesc.
Iar cel pe care îl găsesc
Că pentru ea se potriveşte,
E tocmai cel ce te slujeşte.
Slujbaşul tău are să vie,
Pe al tău scaun de domnie.
12 Dar lucru-acesta nu-l voi face
Cât tu trăieşti, deci fii pe pace,
Pentru că tatăl tău, mereu,
A ascultat de glasul Meu.
De la al tău fiu, care vine
Ca să domnească după tine,
Voi rupe-această-mpărăţie.
13 Nu toată, ruptă, va să fie,
Căci pentru David – robul Meu –
Pentru Ierusalim, mereu,
Voi avea grijă ca să fie
Lăsată dar, o seminţie.”
14 Aşa precum a cuvântat,
Domnul apoi i-a ridicat,
Lui Solomon, aprig vrăjmaş,
Ce se vădea a fi urmaş
Al neamului de împăraţi
Peste Edom încoronaţi.
Hadad, duşmanul se numea,
Iar Solomon slugă-l avea.
15 Pe vremea-n care a bătut
David, Edomul, s-a făcut
Să meargă chiar Ioab – cel care
Peste oştire-a fost mai mare –
Să îşi îngroape morţii. El,
Când a ajuns în locu-acel,
A hotărât să nimicească
Pe orice parte bărbătească
E-n al Edomului ţinut.
Cum a gândit, a şi făcut,
16 Căci şase luni rămase el,
Cu tot poporul Israel,
Ca să-i ucidă pe bărbaţi
Cari în Edom erau aflaţi.
17 Hadad, atuncea, a fugit,
Căci el fusese sprijinit
De slugile ce le-a avut
Al său părinte. A trecut
Iute-n Egipt şi a scăpat.
Hadad era încă băiat,
18 În acel timp. Din Madian,
El a fost dus până-n Paran,
Iar de acolo a trecut
În al Egiptului ţinut,
Căci Faraon i-a dăruit
O casă şi s-a îngrijit
Să aibă haine şi mâncare,
Precum şi o moşie mare.
19 Cinste, Hadad a căpătat
Şi-n urmă, Faraon i-a dat
Pe-a lui cumnată, de soţie.
Ea fost-a – după cum se ştie –
Sora aceleia pe care,
Drept soaţă, Faraon o are,
Şi cari, Tahpenes, s-a numit.
Un fiu, apoi, a zămislit
20 Sora Tahpeniei, şi-a dat
Fiului, nume, Ghenubat.
Copilu-acela a crescut
Cu ceilalţi fii ce i-a avut
Măritul Faraon. Astfel,
În casa lui, a stat şi el,
Până când mare s-a făcut.
21 În goană, timpul a trecut,
Iar într-o zi – îmbătrânit –
David, din lume, s-a sfârşit.
Pierit-a şi Ioab cel care
Peste oşteni a fost mai mare.
Hadad – de-ndată ce-a aflat –
La Faraon a alergat,
Zicându-i: „Lasă-mă să plec,
Căci vreau, în ţara mea, să trec.”
22 Când Faraon l-a auzit,
L-a întrebat, nedumerit:
„Dar în Egipt, nu-ţi este bine?
Ce îţi lipseşte-aici, la mine,
De vrei să pleci, în Israel?”
„Nimic” – răspunse-ndată el –
„Dar lasă-mă, căci tare-aş vrea
Să mă întorc în ţara mea.”
23 Domnu-l aduse pe Rezon,
Apoi, vrăjmaş, lui Solomon.
Rezon era acela care,
Pe Eliada, tată-l are –
Pe-acela care a fugit
De la al său stăpân, numit
Hadadezer, cari împărat,
În Ţoba, fost-a-ncoronat.
(Hadadezer, de bună seamă
Că şi Hadarezar, se cheamă.)
24 El, nişte oameni, a avut
Şi cap al cetei s-a făcut,
În vremea-n care a venit
David, de a măcelărit
Oştirile stăpânului
Ce îl avea. Cu ceata lui,
El, la Damasc, a alergat
Şi-o vreme-apoi, acolo-a stat.
25 Pentru poporul Israel,
Aprig vrăjmaş fusese el,
Când Solomon a-mpărăţit.
Solomon fost-a duşmănit
Şi de Hadad, acela care
Ajunsa-n Siria mai mare.
26 Ieroboam a fost, la fel,
Contra lui Solomon, şi el.
Ieroboam este cel care,
Drept tată, pe Nebat, îl are.
De neam, fusese Efratit
Şi din Ţereda a venit.
O văduvă care se cheamă
Ţerua, fost-a a lui mamă.
27 Iată dar, cum s-a întâmplat
Când el, mâna şi-a ridicat
Faţă de Solomon: era
Vremea când Solomon lucra
La Milo, şi se închideau
Spărturile care erau
Chiar la cetatea ridicată
De către David, al său tată.
28 Ieroboam era om care
Se arăta viteaz şi tare,
Iar Solomon – când l-a văzut –
Priveghetor l-a şi făcut
Peste acei care erau
Pentru corvoadă şi veneau
Cu toţi, din a lui Iosif casă.
29 Când el s-a întâmplat să iasă
Pe porţile acelea care,
Ierusalimul – la intrare –
Le-avea, în cale i-a ieşit
Prorocul Ahia, grăbit.
Lângă cetate se aflau
Cei doi, şi-n câmp, singuri erau.
Cu un strai nou, era-mbrăcat
Prorocul Ahia. De-ndat’,
30 Îşi scoase haina de pe el,
Şi-a rupt-o în bucăţi. Astfel,
Straiul acela s-a vădit
În doisprezece-a fi-mpărţit.
31 Ahaia-n faţa lui s-a dus
Şi lui Ieroboam i-a spus:
„Vezi dar, bucăţile acele?
Alege-ţi zece, dintre ele!
Căci Dumnezeul Cel pe care
Poporul Israel Îl are,
În felu-acesta a vorbit:
„Iată, voi rupe – negreşit –
Împărăţia, de la el,
Deci de la Solomon. Astfel,
Acum am hotărât – să ştii –
Să îţi dau zece seminţii.
32 Pentru Ierusalim, mereu –
Şi pentru David, robul Meu –
Lui Solomon o să îi fie
Lăsată doar o seminţie,
33 Pentru că el s-a-ndepărtat
De Domnul său şi a urmat
Pe calea Sidoniţilor
Slujind astfel, zeiţei lor
Cari, Astarteia, s-a chemat;
Şi pe Milcom, el l-a urmat –
Pe urâciunea cea pe care
Neamul de Amoniţi o are;
Pe Chemoş, zeul Moabit –
De-asemenea – el l-a slujit.
N-a ascultat de glasul Meu:
Poruncile ce le-am dat Eu
Şi legile, nu le-a păzit
Aşa precum le-a împlinit
Tatăl său David – robul Meu –
Care M-a ascultat, mereu.
34 Nu toată-mpărăţia vreau –
Din Mâna lui – ca să o iau,
Căci Solomon o să domnească,
Atât timp cât o să trăiască,
Din pricina lui David care
M-a ascultat, fără-ncetare.
Poruncile, Mi le-a păzit
Şi legile Mi le-a-mplinit.
35 Domnia are-a fi luată
De la al său fiu, dar nu toată.
De-aceea domn, tu ai să fii
Doar peste zece seminţii.
36 Al său fiu, domn, are să fie
Numai peste o seminţie,
Pentru ca David – robul Meu –
Să aibă-n faţa Mea, mereu,
O rază de lumină vie
Cari în Ierusalim să fie,
Căci e cetatea cea aleasă
Pentru-al Meu Nume, a fi casă.
37 Tu, însă, fi-vei aşezat
În Israel, ca împărat,
Domnind în tot cuprinsul său,
Peste ce vrea sufletul tău.
38 Dacă tu Mă vei asculta,
Dacă pe calea Mea vei sta
Păzindu-Mi legile lăsate –
Poruncile care-au fost date –
La fel cum a făcut mereu,
‘Nainte-ţi, David – robul Meu –
Eu am să fiu, mereu, cu tine
Şi-n toate o să-ţi meargă bine.
O casă trainică, voiesc
Şi ţie-apoi, să îţi zidesc,
Aşa precum tu ai văzut
Că şi lui David i-am făcut.
Am să îţi dau, în acest fel,
În mâini, întregul Israel.
39 Prin ce voi face, Eu doresc –
Pentru o vreme – să smeresc
Sămânţa ‘ceea care iasă,
Acum, din a lui David casă.
Un timp, smerită o să fie,
Dar nicidecum, pentru vecie.”
40 Ieroboam a fost cătat
De Solomon, cari – ne-ncetat –
Să îl omoare a voit.
Ieroboam însă-a fugit
În al Egiptului ţinut,
Unde apoi, el a putut
Să vieţuiască liniştit,
Cât Solomon a mai trăit.
Şişac fusese împărat,
Peste Egipt, încoronat.
41 Dar faptele ce-au fost făcute
De Solomon, nu sunt trecute
În cărţile faptelor lui?
Şi-apoi, a împăratului
Înţelepciune foarte mare,
Nu tot acolo-i scrisă, oare?
42 Patru decenii fost-a el,
Drept împărat, în Israel
Şi la Ierusalim a stat.
43 Când a murit, l-au îngropat
Chiar în cetatea cea pe care,
David al său părinte-o are.
În urma lui, s-a ridicat
Al său fiu, Roboam chemat.
El este cel care-a venit
Şi în al său loc a domnit.