1 În Galaad, a locuit
Un om ce-a fost de neam Tişbit
Şi cari, Ilie, s-a chemat.
Ilie-a mers la împărat
Şi lui Ahab astfel i-a spus:
„Viu este Domnul Cel de Sus,
Al cărui slujitor sunt eu,
Că doar după cuvântul meu,
În aceşti ani nu va fi rouă
Şi nici nu are să mai plouă.”
2 Cuvântul Domnului s-a dus,
Pân’ la Ilie şi i-a spus:
3 „Pleacă de-aici, spre răsărit
Şi caută-ţi un loc ferit,
La apele Cheritului,
Iar unde apa râului
Iordanu-n faţa sa îl are,
Ai să îţi faci ascunzătoare.
4 Tu, din pârâu, apă vei bea,
Iar corbii, hrană, au să-ţi dea,
Pentru că Eu le-am poruncit
Să te hrănească, negreşit.”
5 El a plecat şi a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Lângă Cherit s-a aşezat
Şi-aproape de Iordan a stat.
6 Corbii, în cioc, îi aduceau
Pâine şi carne. Ei veneau
Când zorile şedeau s-apară
Şi se mai întorceau pe seară.
Un timp, Ilie a putut,
Apă, din râu, să fi băut,
7 Însă apoi, râu-a secat,
Pentru că-n ţară n-a plouat.
8 Cuvântul Domnului s-a dus,
Pân’ la Ilie-atunci, şi-a spus:
9 „Te scoală şi, în grabă mare,
Spre-ale Sidonului hotare
Trebuie-ndată să porneşti
Şi în Sarepta să te-opreşti.
Cât în Sarepta tu vei sta,
O văduvă îţi va purta
De grijă, căci i-am poruncit
Să te hrănească, negreşit.”
10 Ilie-atuncea s-a sculat
Şi spre Sarepta a plecat.
Când a ajuns la poarta care
E la cetate, la intrare,
O văduvă a întâlnit
Cari, după lemne, a ieşit.
Ilie o chemă la el,
Şi îi vorbi în acest fel:
„Te rog, acuma, să te duci
Şi-un pic de apă să-mi aduci.”
11 Pe când ea s-a îndepărtat,
Ilie-n urmă-i a strigat:
„Puţină pâine, dacă ai,
Vreau să te rog, ca să îmi dai!”
12 Ea a răspuns: „Viu e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Că n-am, în casă, copt, nimic.
Nişte făină – un pumn mic –
Pe-un fund de oală, mi-a rămas,
Şi untdelemn am, într-un vas.
Un strop e doar, într-un ulcior
Şi nu e îndestulător.
N-am, înainte-ţi, ce să pun.
Vreo două lemne vreau s-adun,
Să merg acasă, înapoi,
Şi să gătesc o turtă-apoi.
Am s-o mănânc, cu al meu fiu,
Iar după-aceea, nu mai ştiu
Cu ce anume-o să trăim.
Vom aştepta doar să murim.”
13 Ilie zise: „Nu te teme,
Căci n-a sosit a morţii vreme!
Ascultă dar, al meu îndemn:
Fă, din puţinul untdelemn
Şi din făina ce o ai,
O turtă mică. Să mi-o dai,
Mie, să o mănânc. Apoi,
La fel vei face, pentru voi;
Deci, pentru tine şi-al tău fiu,
Faci câte-o turtă, mai târziu.
14 Căci Dumnezeul Cel pe care
Poporul Israel Îl are
A spus aste cuvinte: „Iată,
N-o să-ţi lipsească – niciodată –
Făina, căci nu va scădea
Din oală şi, de-asemenea,
Nici undelemnul n-o să scadă,
Până când ploaia o să cadă.”
15 Atunci, femeia a făcut
Aşa precum i s-a cerut
Şi-apoi văzut-a, cu mirare,
Cum că avut-a de mâncare
Nu numai fiul ei şi ea,
Ci şi Ilie-asemenea.
16 Făina care îi rămase
În oală, nu se-mpuţinase,
Iar untdelemnul din ulcior
Fusese îndestulător.
17 Dar într-o zi, s-a-mbolnăvit
Fiul femeii şi-a murit.
18 Femeia merse la Ilie
Şi-l întrebă: „Spune-mi dar, mie,
Ce am cu tine – oare – eu,
Omule al lui Dumnezeu?
Iată, la mine ai venit,
Iar Dumnezeu Şi-a amintit
De relele ce le-am făcut.
Lucrul acesta, Tu l-ai vrut?
Ai vrut să-mi fie omorât
Copilul, când te-ai pogorât
Şi ai venit în casa mea?”
19 Ilie zise, către ea:
„Adă-l pe fiul tău, la mine!”
Şi astfel, l-a luat cu sine,
Sus, în odaia de dormit,
În care el a locuit.
Trupul copilului, l-a dus
Şi pe-al său pat, apoi, l-a pus.
20 În urmă, el a-ngenuncheat
Şi către Domnul a strigat:
„Doamne, atât de mult doreşti,
Pe văduvă, să o mâhneşti,
Încât la ea să Te cobori
Şi pe-al ei fiu să îl omori?”
21 Peste copilul aşezat
În patul său, s-a aplecat
Ilie şi-n braţe l-a prins.
Apoi, de trei ori, s-a întins
Asupra lui zicând astfel:
„Doamne, te rog, întoarce-n el,
Sufletul care a plecat!”
22 Domnul, atunci, l-a ascultat,
A adus sufletu-napoi
Şi a-nviat copilu-apoi.
23 Ilie-a coborât de-ndată,
Şi văduvei îi spuse: „Iată,
Aici se află al tău fiu
Şi precum vezi, el este viu.”
24 Femeia zise-atunci: „Văd eu,
Că eşti om al lui Dumnezeu,
Pentru că tot ce ai vestit,
Adevărat s-a dovedit!”