18
Noian de zile au trecut
Şi-apoi, când trei ani s-au făcut,
Cuvântul Domnului s-a dus
Iar, la Ilie, şi i-a spus:
„Du-te pân’ la Ahab, căci vreau,
Peste pământ, ploaie, să dau.”
Ilie-n grabă a plecat
Şi pe Ahab l-a căutat,
Căci marea era foametea
Ce bântuia Samaria.
Ahab ceru să vină-ndat’,
Obadia, cel aşezat
Mai mare, peste casa lui,
Şi om al împăratului. –
Obadia, de la-nceput,
Teamă de Domnul a avut.
De-aceea, când a auzit
Că Izabela-a poruncit
Să fie şterşi de pe pământ,
Toţi cei care proroci Îi sânt
Lui Dumnezeu, a alergat
Şi-o sută-n grabă a luat,
Dintre aceia. El i-a dus
Şi-apoi, la adăpost, i-a pus
În două peşteri: i-a-mpărţit
În două şi-a adăpostit
Câte cincizeci, în fiecare.
Le-a adus apă şi mâncare
Şi astfel, viaţa, le-a scăpat. –
Obadia, la împărat,
S-a dus, iar el a glăsuit:
„Ascultă dar, ce m-am gândit:
Haidem, prin ţară, să plecăm
Şi-n amănunt s-o cercetăm.
Poate, izvoare-o să găsim,
Sau poate, râuri întâlnim,
În care apa n-a secat.
Acolo, sunt încredinţat,
Că iarbă vom afla apoi,
Căci doar în felu-acesta, noi
Păstra-vom viaţa cailor,
Catârilor şi-a vitelor.”
Ţara, apoi, au împărţit-o
Şi fiecare a pornit-o,
Pe drumul lui, în cercetare,
Căutând râuri şi izvoare.
Singur mergea Obadia,
Pe al său drum. De-asemenea,
Ahab – tot singur – a plecat
Când ţara a cutreierat.
Departe se afla de-acum
Obadia, pe al său drum,
Când înainte i-a ieşit
Ilie, care l-a oprit.
Obadia s-a închinat
În faţa lui şi-a întrebat:
„Tu eşti Ilie, domnul meu?”
Ilie zise: „Da, sunt eu.
Du-te şi, lui Ahab, să-i spui:
„A venit omul Domnului!”
Obadia l-a întrebat:
„Am săvârşit eu, vreun păcat?
De ce să merg, la el, eu, oare?
Vrei ca Ahab să mă omoare?
10 Viu este Domnul Dumnezeu,
Că peste tot, stăpânul meu
Trimis-a oameni să te cate.
Când se spunea, în vreo cetate,
Că nu te afli-n locu-acel,
Să jure-ndată-i punea el –
Pe împăratul locului
Şi pe întreg poporul lui –
Precum că ei nu te-au zărit.
11 Acum, la mine ai venit
Şi-mi spui: „Vreau ca Ahab să ştie
Precum că a venit Ilie!”
12 De-l înştiinţez pe împărat
Şi-n urmă, tu vei fi luat,
De Duhul Domnului şi dus
Altundeva, ce va fi spus,
Atuncea, împăratul meu?
Chiar viaţa mi-o voi pierde eu.
Nu-l ştiu pe împăratul, oare?
Ahab are să mă omoare!
Din tinereţea mea, mereu,
Eu m-am temut de Dumnezeu.
13 Nu ţi s-a spus? N-ai auzit
Ce lucruri am înfăptuit
Când Izabela poruncea
Ca toţi prorocii ce-i avea
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Ucişi să fie? Atunci eu,
În mare grabă, am luat
O sută de proroci, de-ndat’,
Şi-apoi la adăpost i-am dus.
În două peşteri, eu i-am pus –
Câte cincizeci în fiecare –
Şi le-am dat apă şi mâncare.
14 Oare cu ce-am păcătuit,
Încât acuma, ai venit
Şi-mi spui: „Vreau ca Ahab să ştie
Precum că a venit Ilie!”?
Dacă tu nu vei fi găsit,
Mă va ucide, negreşit.”
15 Ilie zise: „Viu, mereu,
E al oştirii Dumnezeu –
În slujba cărui mă găsesc –
Căci astăzi am să-l întâlnesc,
Pe împărat! Chiar astăzi vreau,
În faţa lui Ahab, să stau!”
16 Atunci, Obadia făcuse
Aşa precum i se ceruse.
În faţa lui Ahab s-a dus
Şi l-a-nştiinţat de tot ce-a spus
Ilie, când s-au întâlnit.
Apoi, Ilie a venit
În faţa împăratului.
17 Îndată, la vederea lui,
Ahab a zis: „Tu eşti acel
Care aduci, în Israel,
Nenorociri?” Ilie-a spus:
18 „Nu eu, ci tu chiar ai adus
Nenorociri, peste popor.
Tu te închini, idolilor!
Tu şi cei care se găsesc
În casa ta, lui Baal slujesc!
Pe Domnul, când L-ai părăsit,
Poporul l-ai nenorocit!
19 Strânge întregul Israel,
La muntele chemat Carmel.
Ia şi prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are.
Sunt patru sute şi cincizeci
Acei proroci. Când ai să pleci,
Să-i strângi şi pe acei pe care
A voastră Astartee-i are.
Căci dacă stai să îi socoţi,
Ei, patru sute, sunt, de toţi.
La masa Izabelei stau,
Unde, de hrană, parte au.”
20 Ahab – precum Ilie-a zis –
Grabnic, solie a trimis
Şi-a strâns întregul Israel
Apoi, la muntele Carmel.
21 L-a munte, când s-au adunat
Cu toţi, Ilie a-ntrebat:
„Când oare, o să încetaţi
De-a mai umbla împiedicaţi?
Luaţi aminte, la picioare!
Voi nu simţiţi, acuma oare,
Că ele vi-s împiedicate,
Căci amândouă vi-s legate?
Dacă e Domnul, „Dumnezeu”,
Pe El, să îl slujiţi mereu!
Dar dacă Baal s-a arătat
Drept dumnezeu adevărat,
Atunci întregul Israel
Să îl urmeze doar pe el!”
22 Apoi, a zis poporului:
„Dintre prorocii Domnului,
Iată, doar eu am mai rămas
Acum, în cel din urmă ceas.
Însă prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are,
Sunt patru sute şi cincizeci.
23 Doi junci să ni se-aducă deci.
Unul din ei va fi al lor.
Pot să îl ia pe care vor.
S-adune lemne, la un loc,
Dar fără a le pune foc.
Juncul, apoi, să-l pregătească,
Jertfă lui Baal să-l dăruiască.
Pe celălalt junc, eu îl iau,
Ca Domnului, jertfă, să-l dau.
Lemne, apoi, am să adun,
Dar nici eu, foc, n-am să le pun.
24 Apoi, prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are,
Să-i cheme numele, căci eu
Chem Numele lui Dumnezeu.
Vom aştepta, şi-acela care,
Cu foc, răspunde la chemare,
E Dumnezeu adevărat.”
Poporul a încuviinţat,
Spunându-i: „Bine ai vorbit!
Vom face cum ai poruncit!”
25 Prorocilor lui Bal, apoi,
Le zise: „Să alegeţi voi,
Un junc, pe cari să-l pregătiţi,
Pentru că mulţi voi vă vădiţi.
Juncul pe lemne-l aşezaţi
Şi pe al vost’ domn să îl chemaţi.”
26 Juncul, prorocii l-au luat,
L-au pregătit şi au chemat
Al lui Baal nume, începând
De dimineaţă, până când
Ameaza zilei s-a ivit.
Ei au strigat, necontenit,
„Baale, ascultă-ne pe noi
Şi ne trimite foc apoi!”,
Însă, tăcut, ceru-a rămas,
Căci nu s-a auzit vreun glas,
Chiar dacă ei, sărind, strigau
Şi-altarul îl înconjurau.
27 Atunci, Ilie a venit
La ei şi i-a batjocorit:
„Strigaţi mai tare, vă-ndemn eu,
Căci Baal – al vostru dumnezeu –
Poate că are treabă multă
Şi de aceea nu v-ascultă.
Poate-i în vreo călătorie,
Sau se gândeşte. Cine ştie?
Poate că doarme, dar să ştiţi
Că, de strigaţi, o să-l treziţi.”
28 Şi tăieturi şi-au făcut ei –
Cu săbii – după obicei;
Cu suliţe s-au înţepat –
Sărind mereu – şi au lăsat
Ca sângele să-i năpădească
Sperând ca Baal să-i răsplătească.
29 În acest fel, au aiurat
Până aproape s-a lăsat
Al înserării văl, afară,
La vremea jertfelor de seară,
Dar nici până la acel ceas
Nu se-auzise nici un glas
Şi nici un semn nu s-a văzut
Căci cerul tot rămase mut.
30 Ilie-atuncea a chemat
Poporul şi a cuvântat:
„Apropiaţi-vă de mine,
Căci veţi vedea îndată, cine
E Dumnezeu adevărat!”
A dres altarul sfărâmat,
Al Domnului, şi a adus
31 Pietre pe cari în jur le-a pus.
De toate, pietrele acele,
Douăsprezece, fost-au ele,
Căci a voit, una să fie,
De fiecare seminţie,
Potrivit fiilor pe care
Iacov i-avea, în ziua-n care,
Domnul a zis, venind la el:
„De azi, numit eşti, Israel”.
32 Cu-acele pietre, de îndat’,
Ilie-apoi a ridicat
Altar, Numelui Domnului.
Un şanţ săpat-a-n jurul lui,
În cari sămânţa ce-ncăpea,
Două măsuri se dovedea.
33 Lemne, pe-altar, a aşezat,
Iar juncul – în bucăţi tăiat –
L-a pus deasupra lemnelor.
Apoi, a zis către popor:
„Vreau, patru vedere, să luaţi,
Cu apă, şi să le vărsaţi
Asupra jertfei dată-n dar
Şi-a lemnelor de pe altar.”
Poporu-ndată a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
34 Ilie a mai zis apoi:
„Mai faceţi, înc-odată, voi,
Lucrul acest.” Ei au făcut
Aşa precum li s-a cerut.
Ilie însă-a zis apoi:
„Haideţi şi înc-odată voi
Mai faceţi acest lucru, iară.”
Ei l-au făcut şi-a treia oară.
35 Peste altar, apa curgea
Şi a umplut, de-asemenea,
Şi şanţu-n jurul său aflat.
36 Ilie s-a apropiat
Apoi, de-altaru-acela, iară,
Şi-n clipa când jertfa de seară
Trebuia dată, a vorbit:
„O Doamne, Tu cari Te-ai vădit
Adevăratul Dumnezeu
Pe care L-au avut, mereu,
Avram, Isac şi Israel,
Lucrează azi, în aşa fel,
Ca să cunoască fiecare,
Că Dumnezeul Cel pe care
Îl avusese-acest popor,
Eşti Tu Doamne. Deci tuturor,
Le-arată că Tu eşti Cel Sfânt,
Iar al Tău slujitor, eu sânt!
Să ştie că tot ce-au văzut,
Prin a Ta voie, am făcut!
37 Ascultă Doamne, ruga mea,
Să poată ăst neam a vedea
Că Tu ai fost şi eşti, mereu,
Adevăratul Dumnezeu
Şi să se-ntoarcă către Tine,
Făcând ceea ce este bine!”
38 Atunci, cu toţii au văzut,
Un foc, din cer, cum a căzut,
Care apoi a mistuit
Juncul, de jertfă pregătit,
Lemnele-n apă înmuiate,
Pământul, pietrele aflate
Lângă altar şi-n jurul lui,
Precum şi apa şanţului
Care-mprejuru-i s-a aflat.
39 Poporul s-a înspăimântat –
Când aste lucruri le-a văzut –
Şi la pământ, toţi au căzut,
Zicând: „Domnul este, mereu,
Adevăratul Dumnezeu!”
40 „Pe toţi prorocii cei pe care
Idolul vostru – Baal – îi are
Să puneţi mâna, de îndat’!” –
Ilie-n urmă a strigat
Poporului. „Prindeţi-i dar!
Unul să nu scape, măcar!”
Toţi au fost prinşi, precum a spus,
Şi-apoi poporul i-a adus
În faţa lui. El i-a luat,
I-a dus şi i-a înjunghiat
Lângă un râu, Chison, numit,
Şi-astfel prorocii au pierit.
41 Ilie, la Ahab, s-a dus
Apoi, şi în ăst fel, i-a spus:
„Du-te de grabă, dacă vrei
Ca să mănânci şi ca să bei,
Căci se aude-n depărtare
Vuiet de ploaie, foarte mare.”
42 Ahab, atuncea, a plecat
De a băut şi a mâncat.
Ilie a plecat şi el,
Pe vârful muntelui Carmel,
Unde apoi a-ngenunchiat.
Cu faţa-ntre genunchi a stat,
Rugându-se Celui de Sus,
43 Iar slujitorului i-a spus:
„Pe creastă, iute, suie-te
Şi către mare, uită-te!”
Sluga a mers şi a privit,
Iar când s-a-ntors, a glăsuit:
„Iată, nimic nu am văzut!”
De şapte ori, el i-a cerut
Slugii, să facă în ăst fel.
44 A şaptea oară, omu-acel,
Când s-a întors, a glăsuit:
„Acum, un nor mic am zărit,
Cum se înalţă dinspre mare
Şi cât o palmă de om pare.”
Ilie zise: „Te grăbeşte
Şi pe Ahab, tu îl vesteşte
Să-nhame caii chiar acum,
Şi să pornească-apoi la drum,
Până când nu va fi oprit
De ploaia ce va fi venit.”
45 Câteva clipe a durat,
Până când s-a întunecat
Cerul, de norii ce-au venit,
Şi-o mare ploaie a pornit
Să-şi verse apa, pe pământ,
Împinsă de-un puternic vânt.
Ahab plecă cu-ale lui care,
Spre Izreel, în graba mare.
46 Şi mâna Domnului, de-ndat’,
Peste Ilie s-a lăsat,
Iar el s-a-ncins şi a fugit
Încât, în faţă a ieşit
La împărat, tocmai când el
Voia să intre-n Izreel.