1 Pe-atuncea, Ben-Hadad şedea
În Siria şi-mpărăţea.
Avea în juru-i adunaţi
Treizeci şi doi de împăraţi
Cari cu oştirile-au venit,
Cu cai şi care, negreşit.
Oştirea ce s-a adunat,
Samaria a-mpresurat.
2 Soli, la Ahab – în Israel –
Au fost trimişi şi-au zis astfel:
„Ascultă ceea ce a zis
Chiar Ben-Hadad, când ne-a trimis:
3 „Argintul tot, pe care-l ai,
Trebuie mie să mi-l dai.
Aurul tot, din visterie,
Ai să mi-l dai, îndată, mie.
Nevestele cari sunt cu tine,
De-asemenea, sunt pentru mine.
Cei mai frumoşi copii ce-i ai,
Tot mie vreau ca să mi-i dai.”
4 Ahab răspunse solilor:
„Vreau ca al vost’ cârmuitor
Să afle că tot ce-i al meu,
Este al lui. De-asemeni, eu,
Supus al său, mă socotesc
Şi voia am să i-o-mplinesc.”
5 Când, de la Ben-Hadad, apoi,
Solii veniră înapoi,
În acest fel au cuvântat:
„Iată, al nostru împărat
A poruncit ca să îi dai
Argintul tot pe care-l ai.
Nevestele ţi le mai vrea
Şi-ai tăi copii, de-asemenea.
6 De-aceea, el – când ne-a trimis,
La tine – în ăst fel a zis:
„Mâine, sosesc oamenii mei.
Să afli că porunci au ei,
Prin casă să îţi scotocească,
Să strângă tot ce-au să găsească.
Ce ai mai scump, ei au să-ţi ia.
Poruncă au, de-asemenea,
Ca să adune tot ce vor,
Din casele slujbaşilor
Pe care-i ai, la-mpărăţie.”
7 Când auzi astă solie,
Ahab – îndată – a chemat
Bătrânii ţării, la palat
Şi-a zis în acest fel apoi:
„Cred că vedeţi, prea bine, voi,
Că Ben-Hadad nu ne dă pace
Şi numai rău vrea a ne face.
Iată că soli ne-a trimis iară,
Prin care a-ndrăznit să ceară
Argint şi aur. El mai vrea,
Nevestele să mi le ia,
Precum şi pe ai mei feciori.
Eu, însă, către slujitori –
Către cei care i-a trimis –
Că n-am să îl ascult, n-am zis!”
8 Bătrânii, când au auzit,
Pe împărat l-au sfătuit:
„Ascultă dar: în nici un fel,
Să nu te învoieşti, cu el!”
9 Ahab, în urmă, i-a chemat,
Pe soli şi-apoi a cuvântat:
„Mergeţi la Ben-Hadad, de-ndată,
Şi în ăst fel, să-i spuneţi: „Iată,
Pot face doar ce mi-a cerut
Întâia dată. Am văzut
Că ai trimis şi-a doua oară
Soli ca să vină-n a mea ţară.
Dar ceea ce îmi ceri acum,
Eu nu pot face, nicidecum.”
Solii, la Ben-Hadad, s-au dus,
Şi-al lui Ahab cuvânt, i-au spus.
10 Când Ben-Hadad a auzit
Răspunsul, iute-a repezit
Alţi soli, către Ahab. Prin ei,
El zise: „Vreau ca zeii mei
Cu-asprime să mă pedepsească,
De nu are să nimicească
Oştirea mea, Samaria!
Doar praf rămâne-va, din ea!
Dar şi acela-i prea puţin,
Pentru oştenii care vin
Pe urma mea. Din praful ei,
Nu vor putea oştenii mei,
Măcar un pumn de praf a ţine,
Căci multă oaste e cu mine!”
11 Ahab a zis: „Cine-şi încinge
Arma, nu-nseamnă că va-nvinge.
Să nu se laude astfel,
Precum o face numai cel
Care îşi pune arma jos
După ce-a fost victorios!”
12 Când Ben-Hadad a căpătat
Răspunsul, el era aflat
În cortul împăraţilor
Şi chefuia la masa lor.
Slujbaşi-ndată şi-a chemat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Oştirile, le pregătiţi
Şi de război, gata să fiţi!”
S-au pregătit oştile toate,
Să dea năvală, în cetate.
13 Dar un proroc al Domnului,
În faţa împăratului
Lui Israel, grabnic, s-a dus
Şi-aste cuvinte, i le-a spus:
„Vezi tu, mulţimea adunată?
În a ta mână va fi dată!
Vei şti atunci, că numai Eu –
Cu-adevărat – sunt Dumnezeu.”
14 Ahab a mai dorit să ştie:
„Prin cine-mi va fi dată, mie?”
Prorocul i-a răspuns, îndată:
„Aşa vorbeşte Domnul: „Iată,
Primeşti astă mulţime mare,
Prin mâinile acelor care
Se află-n slujbă, la cei cari
Peste ţinuturi sunt mai mari.”
Ahab a întrebat apoi:
„Cine va-ncepe, ăst război?”
Prorocu-atuncea i-a vorbit:
„Tu vei fi primul, negreşit!”
15 Ahab a mers de-a numărat
Pe toţi cei care s-au aflat
În slujbă la aceia cari
Peste ţinuturi, sunt mai mari
Şi două sute treizeci’doi,
El i-a găsit a fi apoi.
Pe urmă, a mai numărat
Întreg poporul adunat
Şi şapte mii el a găsit
Că sunt cei ce l-au însoţit.
16 O parte din a lui oştire –
Întâi – făcut-a o ieşire
Spre miazăzi. Cei ce erau
Iscoade şi care pândeau
Mişcarea lor, l-au înştiinţat
Pe Ben-Hadad, care aflat
Era-n cortu-mpăraţilor
Şi chefuia la masa lor.
Avea, în juru-i, adunaţi
Treizeci şi doi de împăraţi
Cari aliaţi cu el erau
Şi care-n luptă-l ajutau.
17 Cei care, lupta, au pornit
Când din cetate au ieşit,
Sunt slujitorii celor cari
Peste ţinuturi sunt mai mari.
La Ben-Hadad, ai săi s-au dus
Şi-aste cuvinte i le-au spus:
„O mică oaste – împărate –
Din a Samariei cetate,
În mare grabă a ieşit.
Spre miazăzi, ea a pornit.”
18 „Vii, trebuie să-i prindeţi voi” –
Zise-mpăratul – „iar apoi,
Vedea-vom de au gând de pace
Şi vom şti, astfel, ce vom face.”
19 Când din cetate au ieşit
Oştenii – care s-au vădit
Drept slujitori ai celor cari
Peste ţinuturi sunt mai mari –
20 Au căutat ca fiecare,
Pe cel ce-n faţa sa îl are,
Să îl lovească-nverşunat.
Toţi Sirienii s-au speriat
Şi îngroziţi ei au fugit,
Iar Israel i-a urmărit.
Chiar Ben-Hadad s-a-nspăimântat
Şi pe un cal s-a aruncat.
Câţiva oşteni l-au însoţit
Şi-n felu-acesta, au fugit,
Scăpându-şi viaţa. După el,
21 Ahab şi-ntregul Israel
Ieşiră-n goană, din cetate,
Şi au lovit pe ne-aşteptate
Carele Sirienilor
Şi toată călărimea lor.
22 Prorocul Domnului s-a dus,
În faţa lui Ahab, şi-a spus:
„Te întăreşte şi veghează!
Du-te apoi, şi cercetează
Ţara, iar când vei fi văzut
Totul, vei şti ce-i de făcut;
Căci Ben-Hadad, anul viitor,
Va ataca al tău popor.”
23 Slujbaşii care s-au aflat
Cu Ben-Hadad, au cuvântat:
„Iată că Dumnezeul lor
Este un domn al munţilor.
De-aceea, în acest război,
Mai tari au fost ei, decât noi.
La anul care o să vie,
Cu ei lupta-vom, în câmpie.
Şi astfel, vom vedea apoi,
Dacă mai tari sunt, decât noi.
24 Pe împăraţi, să nu-i mai laşi
Ca să conducă-ai tăi ostaşi.
Tu, căpetenii, să aşezi
Peste oştire, şi-ai să vezi
Că astfel, fi-va mult mai bine
Şi pentru oşti şi pentru tine.
25 Adună-ţi iar, o oaste mare,
Precum fusese cea pe care
Până acuma ai avut-o
Şi-n bătălie ai pierdut-o.
Ia-ţi cai şi tot atâtea care,
Şi vom vedea cine-i mai tare,
Căci următoarea bătălie
Va fi purtată în câmpie.”
Ei au sfârşit de cuvântat,
Iar Ben-Hadad i-a ascultat.
26 În anul următor apoi,
El a pornit un nou război,
Cu al lui Israel popor.
Oştirea Sirienilor,
Lângă Afec, s-a aşezat.
27 După ce toţi s-au numărat
Şi-apoi, merinde, au primit,
Israeliţii au ieşit
Să ţină piept, cu oastea lor,
Oştirii Sirienilor.
Puţini, la număr, se vădeau
Israeliţii şi păreau
Ca două turme ne-nsemnate,
De capre, la păşune-aflate;
Iar Sirienii se aflară
În număr foarte mare-n ţară.
28 Omul lui Dumnezeu s-a dus
Pân’ la Ahab şi-astfel i-a spus:
„Eu vin din partea Domnului”,
Să îţi aduc cuvântul Lui:
„Toţi Sirieni-au zis, mereu,
Precum că „Domnul Dumnezeu
E dumnezeul munţilor
Şi nicidecum al văilor.”
Pentru că astfel au vorbit,
Iată, cu cale am găsit,
Să dau oştirea lor cea mare,
În mâna voastră. Fiecare,
Atuncea, va vedea că Eu
Sunt Domn, cu-adevărat, mereu.”
29 O săptămână-au stat, apoi,
Oştile – gata de război –
Faţă în faţă-n aşteptare.
A şaptea zi, lupta cea mare,
În zori de zi, a început.
Israeliţii i-au bătut,
Pe Sirieni. O sută mii,
Dintre ai Siriei copii –
Cari pedestraşi s-au dovedit –
În ziua ‘ceea au pierit.
30 Ceilalţi să scape-au încercat –
Cu fuga – şi s-au îndreptat
Către Afec. Ei au ajuns,
Dar în cetate n-au pătruns,
Căci zidul ei s-a prăbuşit
Asupra lor şi au pierit.
Sunt douăzeci şi şapte mii –
Dintre ai Siriei copii –
Aceia care-au dispărut,
Când zidurile au căzut.
Chiar Ben-Hadad, atunci, fugise
Şi în cetate se pitise.
Casa în care el şedea,
Mai multe încăperi avea.
Din încăpere-n încăpere,
El se plimba, fără putere.
31 Ai săi slujbaşi, la el, s-au dus
Şi-aste cuvinte i le-au spus:
„Ştim că-mpăraţii cei pe care
Poporul Israel îi are,
Mereu, miloşi, s-au dovedit.
Iată, găsim că-i potrivit,
Cu saci să ne înfăşurăm
Şi frânghii să ne aşezăm
În jurul capului. Apoi,
Va trebui să mergem noi,
La împăratul cel pe care
Neamul lui Israel îl are.
Poate că el te va ierta,
Dacă în faţa lui, vei sta.”
32 Pe coapse, saci, şi-au aşezat
Şi frânghii şi-au înfăşurat
Cu toţi, în jurul capului.
În faţa împăratului
Lui Israel, apoi s-au dus
Şi-aste cuvinte i le-au spus:
„Iată, la tine ne-a trimis
Al tău rob – Ben-Hadad – şi-a zis:
„Prin solii mei, aici de faţă,
Te rog ca să mă laşi în viaţă!”
Ahab a spus: „Încă trăieşte?
Fratele meu, el se vădeşte!”
33 Când oamenii au auzit
Cuvintele ce le-a rostit,
Drept un semn bun ei le-au luat
Şi au răspuns: „Adevărat!
Căci Ben-Hadad e al tău frate!”
„Vreau ca, la mine, în cetate,
Să vină-ndată!” – a mai spus
Ahab. Apoi, solii s-au dus
La Ben-Hadad, ca să îi spună,
Cât mai curând, vestea cea bună.
În urmă, Ben-Hadad s-a dus
Pân’ la Ahab, iar el l-a pus
În carul împăratului.
34 Văzând bunăvoinţa lui,
Mult, Ben-Hadad s-a minunat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Tu te-ai purtat cu bunătate.
Astfel, cetăţile luate
De al meu tată – cu război –
De la al tău, vreau, înapoi
Să-ţi fie date. Să le ai
În stăpânire. Să îţi tai
Uliţe prin Damasc, mereu,
Precum făcut-a tatăl meu
Când în Samaria s-a dus.”
Ahab l-a ascultat şi-a spus:
„Am să te las liber şi-apoi,
Un legământ vom face noi.”
Pe urmă, l-a eliberat
Şi-un legământ au încheiat.
35 Fiii prorocilor erau,
Toţi, împreună şi vorbeau.
După porunca Domnului,
Unul i-a zis, vecinului
Cari lângă el era aflat:
„Te rog, loveşte-mă de-ndat’!”
Vecinul său, însă, n-a vrut
Să facă precum i-a cerut.
36 Prorocu-atunci a cuvântat:
„Pentru că nu ai ascultat
De glasul Domnului, să ştii
Că şters vei fi dintre cei vii.
Când pleci de-aicea frăţioare,
Un leu are să te omoare.”
Omul acel plecă apoi,
Spre a sa casă, înapoi.
Asupra lui, a tăbărât
Un leu, care l-a omorât.
37 Fiul prorocului s-a dus
La alt vecin de-al său şi-a spus:
„Te rog, loveşte-mă de-ndat’!”
Vecinul său l-a ascultat
Şi cu putere l-a lovit,
Încât prorocu-a fost rănit.
38 Apoi, prorocul a plecat
De-acolo şi s-a aşezat
Pe drumul împăratului
Şi-a aşteptat trecerea lui.
O pânză, el a căutat
Şi cu ea, ochii, şi-a legat.
39 Când împăratul a venit,
Prorocul, iute, a ieşit
În calea lui şi a strigat:
„Pe când în luptă m-am aflat,
Un om venit-a lângă mine,
Aducând un alt om, cu sine.
Apoi, când s-au apropiat,
În acest fel a cuvântat:
„Pe acest om, să îl păzeşti!
Răspunzător, de el, tu eşti,
Cu viaţa. Ai grijă de el,
Căci un talant de-argint, altfel,
Ai să plăteşti!” Eu n-am văzut
40 Când acel om a dispărut.
Poate-a făcut-o înadins
Când eu eram, în luptă, prins.”
Al lui Israel împărat
A zis atunci: „Eşti vinovat!
Tu însuţi – cum am auzit –
Acum, osânda, ţi-ai rostit!”
41 Prorocu-n urmă şi-a luat
Pânza care i-a-nfăşurat
Ochii. Ahab, când l-a văzut,
Pe dată l-a şi cunoscut
Că e proroc al Domnului.
42 El zise împăratului:
„Ascultă dar, cuvântul meu!
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Pentru că l-ai făcut scăpat
Pe cel pe care ţi l-am dat
În mâini – pe care l-am sortit
Că trebuie-a fi nimicit –
Tu vei răspunde-acum, de el,
Cu viaţa ta! Apoi, la fel,
Răspunde-va poporul tău,
Pentru întreg poporul său.”
43 Ahab, atunci, s-a întristat
Şi mânios, s-a îndreptat
Spre casa lui, ce se găsea
Aflată la Samaria.