1 Trei ani în linişte-au trecut,
Căci Israelul n-a avut
Război, cu neamul Sirian.
2 Când s-amplinit al treilea an,
Cel ce se cheamă Iosafat –
Şi-a fost, în Iuda, împărat –
Venit-a la-mpăratul care
Neamul lui Israel îl are.
3 Cel cari era în Israel
Cârmuitor, a zis astfel,
Slugilor sale: „Ştiţi voi oare,
Cum că Ramotu-acela care
În Galaad este aflat,
E-al nostru? El a fost lăsat
În mâna Sirienilor.
Dar al lui Israel popor
Va trebui să-l ia-napoi,
Chiar dacă fi-va un război.
De-aceea, zic: nu mai putem,
În linişte, ca să şedem!”
4 Apoi, i-a zis lui Iosafat
Cari era-n Iuda împărat:
„N-ai vrea să ne-nsoţiţi şi voi,
În Galaad şi, cu război,
Ramotul să îl dobândim?
„Alăturea, o să vă fim!” –
Răspunse Iosafat, de-ndată.
„În bătălia ce se-arată,
Cu tine am să fiu şi eu,
Precum şi tot poporul meu.”
5 După aceea, Iosafat
În acest fel, a cuvântat:
„Poruncă dă, să se adune
Prorocii, să vedem ce spune
Acum, cuvântul Domnului.”
6 În faţa împăratului,
Prorocii – toţi – s-au adunat
Şi-n număr, ei s-au ridicat
La patru sute-aproape. Când
Se strânseră toţi, aşteptând
‘Naintea lui, Ahab a spus:
„Iată, în gând, acum, ne-am pus,
În Galaad, ca să plecăm,
Ramotul să-l eliberăm.
Voiesc să ştiu ce spuneţi voi:
Să pornesc oare, ăst război,
Sau să mă las? Cum e mai bine?”
„Du-te, căci Domnul e cu tine” –
Prorocii toţi l-au sfătuit.
7 Când Iosafat i-a auzit,
Ne-ncrezător l-a întrebat
Pe-al lui Israel împărat:
„Nu mai e oare-n acest loc
Vreun om care este proroc
Al Domnului, să îl chemăm,
Ca şi pe el să-l întrebăm?”
8 Al lui Israel împărat
I-a zis atunci, lui Iosafat:
„Mai este, în poporul meu,
Un om prin cari, pe Dumnezeu,
Noi am putea să-L întrebăm.
De vrei, putem să îl chemăm.
Eu îl urăsc pe omu-acel,
Căci doar de rău vorbeşte el.
Nimica bun, nu-mi proroceşte.
Acel om, Mica, se numeşte
Şi Imla este al lui tată.”
„Cheamă-l pe Mica, de îndată” –
Îi zise Iosafat. „E bine
Să nu vorbeşti aşa, când vine,
Căci vreau – prin el – să aflu eu,
Ce ne va spune Dumnezeu.”
9 Al lui Israel împărat,
La sine-ngrabă a chemat,
Un dregător şi-astfel i-a spus:
„Mica să fie-ndat’, adus!
Mica este acela care,
Pe Imla, drept părinte-l are.”
10 Pe jilţuri, ci doi împăraţi
Erau atuncea aşezaţi,
La a Samariei intrare.
Cu hainele de sărbătoare,
Fuseseră înveşmântaţi.
În faţa lor, erau aflaţi
Prorocii care îi avea,
În acel timp, Samaria.
Aceştia, toţi, se îmbulzeau,
Necontenit, şi proroceau.
11 Unul – zis Zedechia – care,
Părinte, pe Chenana-l are,
Coarne de fier şi-a făurit
Şi-n acest fel a glăsuit:
„Aşa vorbeşte Domnul: „Iată,
Cu aste coarne, o să-i bată
Ahab, pe Sirieni apoi.
Când va porni acest război,
Cu ele, o să-i biruiască
Şi are să îi nimicească!”
12 Ceilalţi proroci au zis la fel,
Căci prorociră ca şi el:
„În Galaad să te repezi,
Ramotul să-l eliberezi!
Căci Domnul a găsit cu cale,
Să îl dea pradă, mâinii tale.”
13 Solul care a fost trimis,
A mers la Mica şi i-a zis:
„Prorocii, toţi, care-au venit,
De bine doar, au prorocit
În faţa împăratului.
Când vei sosi la curtea lui,
Ai grijă, proroceşte-i bine!”
14 „Spun ceea ce, de sus, îmi vine”–
Răspunse Mica-ndată. „Eu,
Doar ce-mi va spune Dumnezeu,
Am să îi spun. Nimic mai mult,
Căci eu, de Dumnezeu, ascult.
Viu este Domnul, că-i voi spune
Tot ce în inimă-mi va pune.”
15 Mica ajunse la-mpărat
Şi-atunci Ahab l-a întrebat:
„În Galaad, să ne urcăm –
Ramotul să-l eliberăm –
Sau să mă las? Cum e mai bine?
Mica a spus: „Domnu-i cu tine
Şi iată, a găsit cu cale,
Să îl dea pradă, mâinii tale.”
16 Când auzi al său răspuns,
De-un gând Ahab a fost pătruns
Şi zise: „Oare-acest cuvânt
A fost rostit de Domnul Sfânt?
Mă îndoiesc. De-aceea spun:
De câte ori vrei să te pun,
Să juri, pe Numele Cel Sfânt
Al Domnului, că ăst cuvânt
Ce l-ai rostit e-adevărat?”
17 Mica, atunci, a cuvântat:
„Iată că văd al tău popor,
Ca turma fără de păstor.
Îl văd, pe munte, risipit,
Iar Domnul, astfel, a vorbit:
„Nu au stăpân oameni-acei.
Acasă, să se-ntoarcă ei.”
18 Al lui Israel împărat
L-a întrebat, pe Iosafat:
„Dar oare nu-ţi spusesem eu,
Precum că Mica, tot mereu,
Numai de rău îmi proroceşte?
Nimica bun nu îmi vesteşte!”
19 Mica s-a-ntors către-mpărat,
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ascultă ce a glăsuit
Domnul, atunci când a vorbit.
Pe Dumnezeu, eu L-am văzut,
Pe al Său jilţ când a şezut,
Având oştirea cerului,
La dreapta şi la stânga Lui.
20 Domnul, în juru-I, S-a uitat
Şi-n urmă El a cuvântat:
„Cine are să-l amăgească,
Pe-Ahab, ca el să se pornească
Înspre Ramotul cel pe care
Ţara din Galaad îl are?
Acolo, trebuie să piară!
Cine-l va duce-n acea ţară?”
21 Un duh, atunci, s-a-nfăţişat
La Domnul şi a cuvântat:
Iată că eu am să găsesc
O cale, să îl amăgesc.”
22 „Dar cum vei face?” – a voit
Domnul să ştie, negreşit.
„Am să mă fac duh de minciună
Şi-ai săi proroci, toţi, au să-i spună
Ca să se ducă la Ramot.
În felu-acesta, eu socot
Cum că Ahab are să piară.”
„Aşa să faci! Ieşi dar, afară,
Şi fă precum ai cuvântat” –
Îi zise Domnul – „de îndat’!”
23 Duh de minciună, Domnu-a pus,
În toţi prorocii – cum a spus –
Căci lucruri rele-a pregătit
Pentru Ahab, cum l-a vestit.”
24 Când Zedechia-a auzit
Aceste vorbe, a venit
La Mica şi, plin de necaz,
L-a pălmuit peste obraz.
În urmă, el a glăsuit:
„Spune-mi, pe unde a ieşit
Duhul lui Dumnezeu, din mine,
Ca să vorbească-apoi, cu tine?”
25 Mica răspunse: „Ai să vezi
Şi-al meu cuvânt ai să îl crezi,
În ziua-n care-nspăimântat,
Să te ascunzi, vei fi cătat.”
26 Furios, Ahab – atunci – a zis:
„Mica, voiesc să fie-nchis!
Să-l duceţi la Amon – cel care,
Peste cetate e mai mare –
Şi la Ioas – la dregător –
Acela care e fecior
Al împăratului. Plecaţi
Şi pe-a lor mână să îl daţi!
27 Ei să-l arunce-n închisoare,
Să nu mai vadă-al zilei soare.
Cu pâine, numai, să-l hrănească
Şi apă doar să-i dăruiască,
Până atunci când, înapoi,
Biruitori veni-vom noi.”
28 „Dacă, în pace ai să vii” –
Răspunse Mica – „vreau să ştii
Că Domnul n-a vorbit prin mine!
Luaţi popoare, seama, bine!” –
Mai zise el, când a sfârşit –
„La ceea ce s-a prorocit!”
29 Al lui Israel împărat
Şi cel în Iuda-ncoronat
S-au dus pân’ la Ramotul care
Ţara lui Galaad îl are.
30 Ahab i-a zis lui Iosafat:
„De luptă, fi-voi îmbrăcat,
Ca să iau parte la război.
Tu să rămâi mai înapoi
Şi-n hainele împărăteşti
Va trebui să te găteşti.”
Ahab, îndată, s-a schimbat
Şi-n luptă, el s-a avântat.
31 Mai marele cârmuitor
Al oştii Sirienilor,
Pentru războaie mai avea
Mulţi căpitani alăturea,
Iar cei ce, care, conduceau –
De toţi – treizeci şi doi erau.
Pe toţi, la sine, i-a chemat
Mai marele şi-a cuvântat:
„În luptă, când o să intraţi,
Grijă s-aveţi să-l căutaţi
Pe împăratul cel pe care
Neamul lui Israel îl are.”
Nu vă luptaţi nici cu cei cari
Sunt mici şi nici cu-aceia mari.
Să vă luptaţi doar cu acel
Care-i mai mare-n Israel!”
32 Cei care căpitani erau
Şi carele le conduceau,
Când l-au văzut pe Iosafat
În hainele de împărat,
În felu-acesta au gândit:
„El e-mpăratul, negreşit.
Mai mare decât este el,
Nu-i altul, peste Israel.”
Încet, ei s-au apropiat,
Spre a-l lovi pe Iosafat.
Dar Iosafat, când i-a zărit,
A scos un ţipăt şi-a fugit.
33 Cei care căpitani erau
Şi carele le conduceau,
Au priceput că nu e el,
Mai mare, peste Israel,
Şi-atunci, în pace l-au lăsat.
34 Un om, arcul, şi-a încordat,
Trăgând cu el, la întâmplare,
În vălmăşagu-acela mare.
Din arc, săgeata a ţâşnit
Şi pe Ahab ea l-a lovit,
La-ncheietura cea pe care
Platoşa-mpărătească-o are.
Către cel care i-a condus
Carul atunci, Ahab a spus:
„Mă scoate-afară, negreşit,
Căci iată că sunt greu rănit!”
35 Războiul a continuat,
În urmă, mai înverşunat.
Ahab, rănit, a stat apoi –
În carul său pentru război –
În faţa Sirienilor.
Drept s-a ţinut, ‘naintea lor,
Până când seara a venit
Şi-abia atuncea a murit.
Sângele care-i şiroia,
Din rană, carul, îi umplea.
36 Când soarele a scăpătat,
Prin tabără s-a tot strigat:
„Să se întoarcă fiecare,
Acum, la casa ce o are,
37 Căci împăratul a murit!”
Când astă veste-au auzit
Oştenii, în Samaria,
Se-ntoarseră. De-asemenea,
Ei l-au luat pe împărat
Şi-n urmă, l-au înmormântat
În a Samariei cetate.
38 Când au sfârşit acestea toate,
Au dus caru-mpăratului,
Să-l spele-n apa iazului.
Sângele care s-a prelins,
A fost, de câini – atuncea – lins,
Iar curvele s-au adunat,
La iaz şi-n apă s-au scăldat,
După cuvântul Domnului,
Rostit contra-mpăratului.
39 Dar toate câte le-a făcut
Ahab, oare nu s-au trecut
În cărţile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraţilor
Cari au domnit în Israel?
Nu scrie oare, despre el,
Cum că cetăţi multe-a zidit
Şi că apoi a construit
O casă, cum nu s-a văzut,
Care, din fildeş, s-a făcut?
40 Ahab a fost adăugat
Părinţilor săi. L-a urmat
Al său fecior, care-a venit
Şi-n Israel a stăpânit.
Nou-mpărat care domnea,
Era chemat Ahazia.
41 Fiul lui Asa – Iosafat –
A fost, în Iuda, împărat.
De patru ani, Ahab şedea
În Israel şi-mpărăţea,
Când la domnie a venit
Şi peste Iuda a domnit
Fiul lui Asa, Iosafat.
42 Când a fost uns ca împărat,
Treizeci şi cinci de ani făcuse.
El, douăzeci şi cinci, şezuse
Ca domn, chiar în cetatea care,
Ierusalim, drept nume are.
Azuba fost-a a lui mamă,
Iar tatăl ei, Şihi, se cheamă.
43 În toată viaţa, Iosafat,
Pe al său tată l-a urmat
Şi tot mereu el a făcut,
Ce-I era Domnului plăcut.
Totuşi, ‘nălţimile aflate
În ţară, au mai fost păstrate.
Poporu-n vremea lui s-a dus,
Pe înălţimi şi a adus
Tămâia care se ardea
Şi jertfele, de-asemenea.
44 Cât Iosafat a-mpărăţit,
În pace el a vieţuit
Cu cel care era-mpărat,
Peste Israel aşezat.
45 Dar toate câte-au fost făcute
De Iosafat, nu sunt trecute
În cărţile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraţilor
Cari peste Iuda au domnit?
46 Din ţară, el i-a izgonit
Pe sodomiţii ce-au scăpat
Din vremea-n care, împărat,
Fusese Asa, tatăl lui.
47 În muntele Edomului,
Nu se afla vreun domnitor,
Ci cârmuia un dregător.
48 La Tars, corăbii s-au făcut,
Cu care Iosafat a vrut,
Pân’ la Ofir, ca să se ducă,
De unde, aur, să aducă.
La Eţion-Gheber apoi,
Corăbiile cele noi
S-au sfărâmat şi n-a putut
S-aducă aur, cum a vrut.
49 Atunci, Ahazia – cel care,
Părinte, pe Ahab, îl are –
Când auzi ce s-a-ntâmplat,
Îl întrebă pe Iosafat:
„Nu vrei ca slujitorii mei
Să-i însoţească pe acei
Ce sunt în slujba ta şi cari
Sunt pe corăbii marinari?”
Dar Iosafat nu s-a-nvoit.
50 În urmă, când a adormit,
A fost şi el adăugat
La neamul său şi îngropat
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are.
Apoi, în Iuda, a venit
Ioram – al său fiu – şi-a domnit.
51 Ahazia – acela care,
Părinte, pe Ahab, îl are –
A-mpărăţit, în Israel.
Cetatea-n cari şezuse el,
Chemată e, Samaria.
Doi ani, el a domnit, în ea.
Şaptesprezece ani s-au dus,
De când în Iuda a fost pus,
Fiul lui Asa – Iosafat –
Când ajunsese împărat
Ahazia, în Israel.
52 La fel ca tatăl său, şi el,
Doar lucruri rele a făcut,
Iar Domnului nu i-a plăcut.
A mers pe-a tatălui său cale,
Precum şi pe a mamei sale.
De-asemenea, el a urmat
Calea pe care a călcat
Ieroboam – acela care,
Părinte, pe Nabot, îl are –
Şi în păcate – după el –
A tras întregul Israel.
53 Pe Bal, mereu, el l-a urmat
Şi-n faţa lui s-a închinat,
Stârnind mânia Domnului,
Cum a făcut şi tatăl lui.