1 Când Solomon a terminat,
Pe toţi bătrânii i-a chemat,
Pe căpitani-aceia cari
În seminţii erau mai mari,
Şi pe mai marii tuturor
Familiilor din popor.
S-au adunat, din Israel,
Şi la Ierusalim, la el,
Toţi au venit, căci Solomon
Voia să mute, din Sion,
Chivotul legământului.
2 În faţa împăratului,
Ei au venit în luna care
A şaptea e la numărare
În timpul anului aflată
Şi, Etanim, este chemată.
În vremea ‘ceea, se vădea
Că praznicul se potrivea.
3 Cu toţii s-au înfăţişat,
Iar preoţii au ridicat
Chivotul legământului,
4 Precum şi cortul Domnului
Cu toate-uneltele pe care
Acesta-n slujba sa le are.
Apoi, pe toate le-au adus
Şi-n faţă la popor, le-au pus.
De preoţi şi Leviţi, purtate,
Au fost aceste lucruri, toate.
5 În urmă, Solomon a stat –
Cu tot poporul adunat –
Lângă chivotul Domnului,
Aflat în faţa cortului.
Jertfiţi au fost, atunci, mulţi boi,
Precum şi foarte multe oi.
Jertfele-acelea, negreşit,
Atât de multe s-au vădit
Încât, putinţă nu era,
De fel, de a le număra.
6 Preoţi-n urmă au luat
Chivotul şi l-au aşezat
În Locul cel „prea sfânt” chemat –
În Sfânta Sfintelor aflat –
Sub ale heruvimilor
7 Aripi, căci aripile lor,
Peste chivot se întindeau
Şi astfel, ele-acopereau
Şi drugii lui – aceia care
Erau pentru a sa mutare.
8 Drugii, atât de lungi erau,
Încât văzuţi a fi, puteau,
Din Locul sfânt, ‘nainte-aflat,
La Locul cel „prea sfânt” chemat.
Până acum, ei s-au vădit
A fi acolo, negreşit.
9 Chivotu-n el, atunci, avuse
Doar tablele care-au fost puse
De Moise, şi aveau pe ele,
Toate cuvintele acele
Pe care Domnul le-a rostit
Când, la Horeb, El a venit
Ca să încheie-n acest fel,
Un legământ, cu Israel.
Din piatră, tablele erau
Şi în chivot, loc, îşi aveau,
Iar legământul s-a-ntocmit
Când Israelul a ieşit
Din al Egiptului ţinut,
Căci Domnul, liber, l-a făcut.
10 Când preoţii s-au depărtat
Din Locul sfânt, s-a arătat
Norul cu slava Domnului,
Umplând îndată, casa Lui.
11 Preoţii care se aflau,
Atunci, în casă, nu puteau
Să facă slujba Domnului,
Din pricină că slava Lui
Venită-n nor, s-a răspândit
Şi totul fost-a-nvăluit –
Tot ce în casă s-a aflat –
În ceaţa norului lăsat.
12 Atuncea, Solomon a spus:
„Iată că Domnul Cel de Sus,
În întuneric, a voit
Să locuiască, negreşit!
13 Acuma, eu Ţi-am căutat
Un loc şi-apoi am ridicat
O casă cari, a Ta, să fie,
Unde să stai Tu, pe vecie!”
14 Apoi, a binecuvântat
Întreg poporul adunat
În faţa lui, stând în picioare
Într-o smerită adunare.
15 Solomon zise: „Ne-ncetat,
Să fie binecuvântat
Domnul şi Dumnezeul care
Poporul Israel Îl are,
Acela ce-a vorbit, mereu,
Cu cel cari fost-a tatăl meu,
Cel care, azi, a împlinit
Cuvintele ce le-a rostit
Când, în ăst fel, a cuvântat:
16 „Din ziua-n care aţi plecat
Din al Egiptului ţinut,
Nici o cetate nu am vrut
Să Îmi aleg, în Israel –
Să am un loc – şi-n locu-acel,
O casă să Mi se zidească,
În care-apoi să locuiască
Numele Meu, pentru vecie.
Pe David, l-am ales să fie
Drept împărat, cârmuitor
Peste întregul Meu popor!”
17 Voi ştiţi că David – tatăl meu –
O casă, a dorit, mereu,
Să-I construiască Domnului,
Un sfânt locaş, Numelui Lui.
18 Domnul, lui David, i-a vorbit:
„Pentru că astfel te-ai gândit,
Pentru că ţi-ai dorit, mereu,
Să Îi ridici, Numelui Meu,
O casă, bine ai făcut,
Căci al tău gând Îmi e plăcut.
19 N-ai s-o zideşti tu, pentru Mine,
Ci cel ce vine după tine –
Deci fiul tău – are să fie
Ce-l ce-Mi va face casa, Mie.”
20 Iată că Domnul a-mplinit
Cuvintele ce le-a rostit,
Căci după ce am fost făcut
Drept împărat şi am şezut
Pe scaunul tatălui meu,
O casă, pentru Dumnezeu –
Aşa cum David şi-a dorit –
Să Îi zidesc, am reuşit.
21 Pentru chivot, am căutat
Un loc, unde l-am aşezat,
Căci legământul Domnului
Se află înlăuntrul lui.
Pe-acesta, Domnul l-a-ncheiat
Cu Israel, când l-a scăpat
Din al Egiptului ţinut,
Când din rob, liber l-a făcut.”
22 Când Solomon şi-a încheiat
Vorbirea, el s-a îndreptat
Către altarul Domnului,
Urmat de tot poporul lui,
Şi-a ridicat mâinile-n sus –
23 Spre ceruri – şi aşa a spus:
„Spre Tine-mi înalţ ochii eu,
Spre-al lui Israel Dumnezeu!
Ca Tine, alţii nu mai sânt,
În ceruri, sus, ori pe pământ.
Un legământ, Tu ai făcut
Cu robii Tăi, şi l-ai ţinut
Necontenit, cu îndurare,
Faţă de toţi aceia care,
Din inimă, au arătat,
Că a Ta cale, au urmat!
24 Acuma, Tu ai împlinit
Cuvântul care l-ai rostit
Faţă de David, al meu tată.
Tot ce ai spus atuncea, iată
Că astăzi, Tu ne dovedeşti
Căci cu putere împlineşti.
25 Acum, Doamne-al lui Israel,
Să faci, mereu, în aşa fel,
Încât făgăduinţa dată,
Faţă de David – al meu tată –
Să se-mplinească ne-ncetat,
După cum Tu ai cuvântat
Când ai rostit: „Necontenit –
În faţă-Mi – nu vei fi lipsit
De fii, care apoi să vie
Pe al tău scaun de domnie,
În Israel să-mpărăţească.
Urmaşii tăi să se păzească
Şi ne-ncetat, seama să ia,
Spre a umbla pe calea Mea,
Precum făcut-ai tu, mereu.”
26 O Doamne, Dumnezeul meu,
Acuma fă ca împlinit
Să fie ce-ai făgăduit,
Faţă de David, al meu tată!
27 Dar ce! Va locui vreodată –
Cu-adevărat – Domnul Cel Sfânt,
Aici, jos, pe acest pământ?
Iată că măreţia Lui
Nu-ncape-n cerul cerului!
Atunci, ce-aş mai putea să zic
De-această casă, eu? Nimic.
28 Dar totuşi, Doamne, seama ia,
La astă rugăciune-a mea.
Ascultă dar, strigătul meu
29 Şi aţinteşte-Ţi tot mereu,
Ochii, spre casa ridicată,
De care, Tu ai spus odată:
„În acel loc, voi merge Eu
Şi am să-Mi pun, Numele Meu!”
De-aceea, Doamne, seama ia,
La astă rugăciune-a mea.
30 Ascultă rugile pe care
Eu – şi poporu-acesta mare –
Spre Tine le vom îndrepta,
Atunci când în ăst loc vom sta.
Mereu dar, să găseşti cu cale,
Din locul locuinţei Tale –
Din cerul Tău – o Doamne Sfânt –
Ca să priveşti către pământ,
Spre locu-acesta de-nchinare.
Ascultă şi-apoi dă iertare
La cei ce Te vor căuta,
Venind aici, în faţa Ta!
31 Atunci când un păcat, cumva,
Are să facă cineva,
Faţă de un aproape-al său,
Şi va veni la locul Tău
Silit a face-un jurământ
Lângă altarul Tău cel sfânt,
32 Tu – din înaltul cerului –
Ascultă rugăciunea lui
Şi fă dreptate, ne-ncetat.
Să-l osândeşti pe vinovat,
Şi fă ca vina arătată,
Asupra lui să se abată.
Apoi, nevinovatului,
Ca nevinovăţia lui
Să-i faci dreptatea să îi fie,
În faţa Ta când o să vie!
33 Atuncea când al Tău popor,
De oştile vrăjmaşilor,
Va fi bătut – căci negreşit,
În contră-Ţi a păcătuit –
Dacă cu rugăciuni apoi,
Are să vină înapoi,
Aici, la casa Ta, plângând
Şi Numelui Tău slavă dând,
34 Tu să-l asculţi, din cerul Tău
Şi iartă-i tot ce-a făcut rău.
În ţara lui cea minunată
Cari pentru-ai săi părinţi e dată,
Tu Doamne-ndură-Te apoi,
Şi adă-l liber, înapoi!
35 Atunci când întâmpla-se-va
Şi ceru-nchis va fi, cumva –
Căci tot poporul, negreşit,
În contră-Ţi a păcătuit –
Dacă cu rugăciuni apoi,
Are să vină înapoi,
Aici, la casa Ta, plângând,
Mărire Numelui Tău dând,
Şi dacă-apoi, poporul Tău
Se va abate de la rău,
36 Tu să-l asculţi şi, negreşit,
Iartă păcatul săvârşit.
Arată-i calea Ta cea bună
Pe cari, piciorul, să şi-l pună,
Şi să deschizi cerul apoi,
Peste pământ să vină ploi,
Căci astfel, fi-va-nevinovată
Partea de moştenire, dată!
37 Când foamete are să fie,
Când valul ciumei o să vie
Sau când rugina va cădea,
Tăciunele de-asemenea,
Ori când lăcuste-au să apară
Făcând mare prăpăd în ţară,
Sau de cumva vrăjmaşul rău
Va-mpresura poporul Tău –
În ţara lui, sau în cetate –
Când bolile nenumărate
Se vor abate peste el,
Sau când urgii, de orice fel,
Îl vor lovi, atunci – cumva –
38 Dacă veni-va cineva
Să-Ţi facă rugăciune Ţie,
Sau dacă are ca să vie
Întreg poporul – fiecare
Având în cuget o mustrare,
Pentru păcatul săvârşit –
39 Ascultă-l Doamne, negreşit,
Din cerul locuinţei Tale.
Aşa cum este a sa cale,
Să-i dai la fiecare-ndată,
Răsplata binemeritată,
Căci Tu cunoşti inima lor –
A fiilor oamenilor.
40 În felu-acesta, fiecare,
Faţă de Tine, teamă are,
Atâta timp cât vieţuieşte
În ţara ce o moşteneşte!
41 Atuncea când străinul vine,
Pentru al Tău Nume, la Tine –
42 Căci o să fie cunoscut
Numele Tău, fiind ştiut
Că El este un Nume mare
Iar al Tău braţ întins e tare –
Deci când acest străin va sta,
Rugându-se, la casa Ta,
43 Tu – din înaltul cerului –
Ascultă rugăciunea lui
Şi dă străinului acel,
Tot ceea ce-Ţi va cere el,
Spre a-Ţi fi Numele făcut,
Pe-ntreg pământul, cunoscut,
Ca astfel, toţi – de bună seamă –
Mereu, de Tine să se teamă,
Aşa cum Israel se teme
De Tine Doamne-n orice vreme.
Străinul care o să vie,
În acest fel are să ştie
Că-n ăst locaş – neîncetat –
Numele Tău este chemat!
44 Când Israelul va avea,
Cu-ai săi vrăjmaşi, piept, ca să dea
Mergând precum ai poruncit –
Şi dacă el va fi privit
Către cetatea Ta, în care
E astă casă de-nchinare,
Unde Numele Ţi L-ai pus
Şi dacă Îţi va fi adus
El, rugăciuni, în ceasul greu,
Cerându-Ţi sprijinul mereu –
45 Tu, din înaltul cerului,
Ascultă rugăciunea lui
Şi fă-i dreptate, negreşit!
46 Dacă poporul a greşit –
Căci pe pământ nu se găseşte
Un om cari nu păcătuieşte –
Şi la ai săi vrăjmaşi, astfel,
Rob va ajunge Israel –
Fie-ntr-o tară-apropiată,
Fie în una depărtată –
47 Şi dacă, în a lui robie,
Poporul Tău are să ştie,
În sine, să pogoare-apoi
Şi să se-ntoarcă înapoi,
La Tine-n ceasu-acela greu,
Creându-Ţi sprijinul, mereu,
Spunându-Ţi: „Am păcătuit
Şi făr’delegi am săvârşit!”,
48 Dacă din inimă apoi,
Şi din tot sufletu-napoi,
Spre Tine se va îndrepta
Şi-n rugăciuni, smerit, va sta
Privind către cetatea-n care
E a Ta casă de-nchinare
Unde Numele Ţi l-ai pus,
49 Atunci, din cerul Tău – de sus –
Ascultă rugămintea lui
Şi cererea poporului.
Iartă-i păcatul săvârşit
Şi fă-i dreptate, negreşit.
50 Îl iartă, pe al Tău popor,
Iartă păcatele celor
Care, în contră-Ţi, au greşit.
Nu-i pedepsi la nesfârşit
Ci, în cel care îi robeşte,
Tu Doamne, mila o trezeşte,
Ca astfel, pentru fiecare,
El să arate îndurare,
51 Pentru că – iată – Israel
E moştenirea Ta. Pe el,
Din al Egiptului ţinut,
L-ai scos şi liber l-ai făcut,
Căci în Egipt el s-a aflat
Ca-ntr-un cuptor din fier lucrat.
Faţă de el, fără-ncetare,
Arată-Ţi a Ta îndurare!
52 Iar ochii Tăi, neadormiţi,
Mereu să fie aţintiţi
La cererea robului Tău,
Precum şi la poporul său!
Atunci când au ca să Te cheme,
Ascultă-i Doamne-n orice vreme!
53 Căci Tu eşti Cel ce ne-a ales
Şi dintre neamuri ne-a cules,
Drept moştenire să Îţi să fim
Şi-apoi, mereu, să Te slujim.
În felu-acesta ne-ai vorbit,
Prin Moise, când i-ai izbăvit
Pe-ai noşti’ părinţi, precum se ştie,
Din a Egiptului robie!”
54 Când Solomon a isprăvit
Această rugă de rostit,
De la altar s-a ridicat –
De unde a îngenuncheat
Ţinându-şi mâinile-nălţate,
Sus, înspre ceruri îndreptate –
55 Către popor el s-a uitat
Şi-apoi a binecuvântat
A lui Israel adunare,
Strigând s-audă fiecare:
56 „Binecuvânt pe Dumnezeu,
Căci El – pentru poporul meu –
Aşa cum a făgăduit,
Odihnă-acum, a dăruit!
Din toate bunele cuvinte
Pe care El, mai dinainte,
Le-a spus prin Moise, n-a lăsat
Nimic a fi apoi, uitat,
Căci El, pe toate – negreşit –
Cum a promis, le-a împlinit.
57 Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Cu noi să fie, tot mereu,
Aşa precum i-a însoţit
Pe-ai noşti’ părinţi, când au trăit.
Nicicând să nu ne părăsească!
Mereu să ne călăuzească
58 Şi inima lui Israel
Să se întoarcă, înspre El,
Păzind poruncile lăsate
Şi legile ce au fost date –
Aşa precum le-a rânduit –
Părinţilor, când le-a vorbit!
59 Neîncetat, aste cuvinte,
Din ruga mea de mai ‘nainte,
Să fie-n faţa Domnului!
Fie ca-n veci, poporului,
Dreptate să îi facă El,
60 Ca toate neamurile-astfel –
Cari răspândite, astăzi, sânt,
Pe faţa-ntregului pământ –
Să afle că El e, mereu,
Singurul Domn şi Dumnezeu!
61 Inima voastră, vreau să fie,
A Domnului, pentru vecie,
Aşa cum astăzi se arată
Că Domnului, Îi este dată.
Păşiţi pe calea Domnului,
Spre slava şi spre cinstea Lui!”
62 Apoi, alături de-mpărat,
Întreg poporul jertfe-a dat,
Aduse-n faţa Domnului,
Spre slava şi spre cinstea Lui.
63 Iar jertfele pe cari le-a dat
Chiar Solomon, s-au ridicat
La două’şidouă mii de boi
Şi-o sută douăzeci mii oi.
Toate avut-au drept menire
De jertfe pentru mulţumire,
Date în cinstea Domnului.
Exemplul împăratului
A fost, de-al său popor urmat,
Căci fiecare-apoi a dat,
Jertfele lui de mulţumire,
Când s-a făcut acea sfinţire
A Casei Domnului. Astfel,
64 Faţă de-ntregul Israel,
De Solomon a fost sfinţită
Curtea ce fost-a construită
În faţa Casei Domnului,
Căci jertfele aduse Lui,
Acolo fost-au dăruite:
Şi cele care-s socotite
Arderi de tot şi cele care
Daruri erau pentru mâncare,
Precum şi cele cu menire
De jertfe pentru mulţumire,
Având în conţinutul lor
Numai grăsimea jertfelor.
Toate, în curte, s-au adus,
Căci pentru-altarul ce s-a pus
În faţa Domnului să stea
Şi cari de-aramă se vădea,
Mare a fost al jertfei dar,
Prea mic fiind acel altar.
65 Un praznic, Solomon a dat
Atuncea, iar cu el a stat
Întreg poporul, negreşit.
Şi mulţi străini au mai venit
La praznicul dat de-mpărat.
Mai mulţi erau de la Hamat
Precum şi dimprejurul lui.
Din părţile Egiptului –
De la pârâu-acela care
Curge prin ale lui hotare –
Veniră mulţi, la masa lui,
Şi-au stat în faţa Domnului,
Căci şapte zile a ţinut
Ospăţul care s-a făcut.
Apoi, el a continuat
Şi încă şapte, a durat.
În ăst fel, praznicul ţinut,
De paişpe zile s-a făcut.
66 Dar împăratu-a-ngăduit –
A opta zi când a venit –
Poporului, ca napoi –
La corturi – să se-ntoarcă-apoi.
Cu toţi l-au binecuvântat
Atuncea, pe-al lor împărat,
Şi mulţumiţi căci au văzut
Tot binele ce l-a făcut
Domnul, lui David, tatăl lui –
Şi-asemenea, poporului
Lui Israel – în grabă mare,
Acasă mers-a fiecare.