1 Când împăratul Ezechia
Află ce a cerut solia,
Îşi rupse straiele, de-ndat’,
Şi într-un sac s-a îmbrăcat.
S-a dus la Casa Domnului
2 Şi-n urmă, la porunca lui,
Eliachim – acela care
Peste-a lui casă e mai mare –
Fiind de Şebna însoţit –
Cari logofăt era numit –
Şi de cei mai bătrâni preoţi,
Au mers, în mare grabă, toţi,
Pân’ la prorocul Domnului.
Amoţ fusese tatăl lui,
Iar el, Isaia, s-a chemat.
3 Când l-au găsit, au cuvântat:
„Venim să-ţi înmânăm solia
De la-mpăratul Ezechia.
Ascultă dar, ceea ce-a zis,
Atuncea când el ne-a trimis:
„Aceasta e o zi amară:
E de necaz şi de ocară.
Zi de pedeapsă se arată
Şi gata e să se abată
Peste-al Iudeilor popor.
Din pântecele mamelor,
Copiii stau să se ivească,
Dar nu-i putere să se nască.
4 Poate că Domnu-a auzit,
Tot ce Rabşache a rostit.
De-Asirieni a fost trimis,
Iar vorbele care le-a zis,
Pe Domnul Îl batjocoresc.
De-aceea eu, acum, gândesc
Precum că Domnul Dumnezeu –
Cel care este viu, mereu –
Nu va lăsa nepedepsite
Vorbele care-au fost rostite.
O rugăciune-n acest ceas,
Pentru cei care-au mai rămas,
Vreau să îţi fac, acuma, eu,
Să-i înalţi tu, lui Dumnezeu.”
5 Slujbaşii, la proroc, s-au dus,
Aşa cum împăratu-a spus.
6 Isaia le-a răspuns apoi:
„Întoarceţi-vă înapoi
Şi-i spuneţi împăratului:
„Iată cuvântul Domnului:
„Să nu te temi de cel aflat
Peste Asiria-mpărat,
De vorbele ce le-a rostit
Prin care M-au batjocorit
Slujbaşii săi. Căci pune-voi
7 Un duh, în el, cari – mai apoi –
Are să-l facă să pornească
Spre ţara lui. O să primească,
O veste şi are să piară
De sabie, în a lui ţară.”
8 Rabşache s-a întors, grăbit,
Şi – pe-mpărat – l-a întâlnit,
Luptând la Libna, căci aflase
Precum că din Lachis plecase.
9 Astfel, cel care aşezat
Era-n Asiria-mpărat,
Atunci, o veste a primit,
În care lui i s-a vorbit
Despre Tirhaca, cel aflat
În Etiopia-mpărat.
Prin vestea ce i s-a adus,
În felu-acesta i s-a spus:
„Tirhaca a pornit război,
În contra ta”. Aflând apoi,
El, o solie, a trimis
La Ezechia şi a zis:
10 „Să nu te-nşele Dumnezeu,
În care te încrezi mereu,
Zicând că „Nu va fi lăsat
Ierusalimul – niciodat’ –
În mâinile acelui care,
Asiria în frunte-l are.”
11 Aflat-ai ce s-a petrecut
Cu cei pe care i-au avut,
Drept împăraţi, ţările care
Au încercat, fără-ncetare,
Să mi se fi împotrivit!
Ştii că pe toţi i-am nimicit,
Şi-acuma văd că te gândeşti
Că numai tu, izbăvit, eşti!
12 Dar dumnezeii ce-i aveau
Toţi cei care se-mpotriveau –
Luptând dar, cu părinţii mei –
I-au izbăvit oare, pe ei?
N-a fost, atuncea, nimicit
Gozanul? Fost-a izbăvit
Haranul sau Reţeful oare,
Sau fiii lui Eden, cei care
Erau veniţi din Telasar?
13 Ştii ce-au păţit! Îmi spune dar:
Unde e cel, cari – în Hamat –
Fusese pus ca împărat?
Unde e cel care-a domnit
În Hena? Spune-mi, ce-a păţit
Cel care-n Iva stăpânea?
Unde e cel ce-mpărăţea
În ţările Arpadului
Şi-ale Sefarvaimului?”
14 Când Ezechia a citit
Scrisoarea, iute s-a suit
Până la Casa Domnului
Şi-a pus-o înaintea Lui.
15 El I-a făcut o rugăminte,
Rostind apoi, aste cuvinte:
„O, Doamne! Tu, Acela care
Te-aşezi pe heruvimi, călare,
Eşti singurul stăpânitor
Asupra împăraţilor.
Tu ai făcut acest pământ
Şi toate câte-n lume sânt.
16 Doamne, în îndurarea-Ţi multă,
Pleacă-Ţi urechea şi ascultă!
Deschide-Ţi ochii şi priveşte!
Ascultă ce vorbe rosteşte –
Acuma – Sanherib, cel care,
Peste Asiria-i mai mare.
El, pe Rabşache, l-a trimis,
Iar vorbele pe cari le-a zis,
Batjocoresc pe Dumnezeu,
Pe Cel care e viu, mereu.
17 Da Doamne, s-a adeverit
Că toţi acei care-au domnit
Peste Asiria, porniră
Război, prin care nimiciră
Ai neamurilor împăraţi,
În ţările din jur aflaţi.
Ţările-apoi, le-au pustiit
Şi nimeni n-a fost izbăvit.
18 Pradă au dat, flăcărilor,
Zeii de pe cuprinsul lor.
Aceia n-au fost dumnezei:
Din lemn şi piatră fiind ei,
Erau lucrări – cum s-a văzut –
Pe care omul le-a făcut.
19 Acuma, Doamne, Te grăbeşte
Şi-al Tău popor îl izbăveşte
De Sanherib, ca să se ştie –
În orişicare-mpărăţie –
Că numai Tu Doamne, mereu,
Eşti singur Domn şi Dumnezeu!”
20 Atunci, Isaia – acel care,
Părinte, pe Amoţ, îl are –
La Ezechia a trimis
Solie şi astfel i-a zis:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Iată că auzit-am Eu,
Ce rugăminte Mi-ai făcut,
Şi ce anume Mi-ai cerut
Să fac cu Sanherib, cel care
Este-Asiria mai mare.
21 Iată cuvântul Domnului
Pe care-l spune-n contra lui:
„Fiica Sionului, vezi bine,
Dispreţ are faţă de tine.
Fata Ierusalimului,
În urma împăratului,
Mişcă din cap şi râde doar.
22 Pe cine-ai ocărât tu dar?
Batjocuri, cui, ai aruncat
Şi-n contra cui, tu ai strigat?
Dar împotriva cui, cutezi,
Să îţi ridici ochii? Nu vezi?
În contra Sfântului, pe care
Neamul lui Israel Îl are!
23 Prin soli, pe care i-ai trimis,
Tu L-ai batjocorit şi-ai zis:
„Doar cu mulţimea carelor
Avute de al meu popor,
Urc crestele Libanului.
Cei mai înalţi cedrii ai lui –
Precum şi mândri chiparoşi,
Cari se vădesc cei mai frumoşi –
Am să îi tai. Pe creasta lui –
Cea mai înaltă-a muntelui –
Unde se află-a sa grădină –
Care, de poame, este plină –
Eu voi pătrunde, negreşit.
24 Eu am săpat, cum mi-am dorit,
Şi-ape străine am băut.
Apoi, când eu voi fi trecut
Prin ţara Egiptenilor,
Sub tălpile picioarelor
Seca-voi râurile care
Pământu-acela-ntins le are.”
25 Dar spune-mi, nu ai auzit
Că Eu – de mult – am pregătit
Aceste lucruri? Nu ştii oare,
Că am gătit a lor pierzare,
Din vremuri vechi? Dar negreşit,
Acum doar am îngăduit
Ca ele a fi împlinite.
Toate cetăţile-ntărite,
În dărmături, le voi preface
Aşa precum Mie îmi place.
26 Locuitorii lor, fricoşi,
Se vor uita neputincioşi,
Înspăimântaţi şi îngroziţi,
Fiind de teamă-nmărmuriţi.
Ca iarba fragedă fi-vor,
Ca şi verdeaţa din ogor,
Ca iarba de pe-acoperiş –
Care-nfrunzeşte pe furiş –
Precum e grâul cel uscat,
‘Nainte de a fi-nspicat.”
27 Dar Eu ştiu, însă, când stai jos,
Când ieşi sau intri, ori furios –
În contra Mea – te-ai arătat.
28 Pentru că te-ai înfuriat
Pe Mine, pentru că-am văzut
Cât de trufaş tu te-ai făcut,
Iată că hotărât-am Eu
Să-ţi pun în nări belciugul Meu.
De-asemeni, am găsit cu cale,
Să pun buzelor gurii tale,
Zăbala Mea şi, înapoi,
Te vei întoarce tu apoi,
Pe drumul pe care-ai venit.”
29 Iată ce semn am stabilit:
Anul acesta, să ştiţi bine,
Numai ce creşte de la sine,
O să mâncaţi. Al doilea an –
Aşa precum e al Meu plan –
O să mâncaţi doar ce-o să iasă
Din rădăcina-n câmp rămasă.
Abia-n al treilea an apoi,
Veţi semăna, pământul, voi.
Atuncea o să seceraţi,
Vii veţi sădi şi-o să mâncaţi
Din rodul lor. Va rămânea
30 O rămăşiţă – veţi vedea –
Care-i din a lui Iacov casă
Şi la lumină o să iasă.
Ea o să prindă rădăcină
Şi rod, deasupra, o să ţină.
31 Căci din Ierusalim, din viţă,
Are-a ieşi o rămăşiţă.
Din muntele Sionului,
Ieşi-vor cei scăpaţi, ai lui.
Iată ce face râvna mare,
A Dumnezeului Cel care
Se-arată Domnul tuturor,
Fiind Domnul oştirilor.
32 De-aceea-n acest fel vorbeşte
Domnul, celui ce stăpâneşte
Peste Asiria: „Să ştii
Că în ăst loc nu ai să vii!
Nu vei intra-n astă cetate,
Nici n-au să fie aruncate
Săgeţi asupra ei. Apoi,
Nici şanţuri nu veţi face voi,
Nici întăriri unde să staţi
Cu scuturi, ca să-mpresuraţi
Astă cetate. Negreşit,
33 Pe drumul pe cari aţi venit,
Vă veţi întoarce înapoi,
Pentru că nimeni dintre voi,
Nu va putea intra în ea.
34 Cetatea e în grija Mea.
Eu sunt Cel care-o izbăvesc.
Din a Mea pricină-o păzesc,
Şi pentru David – robul Meu –
Cari lângă Mine-a stat, mereu.”
35 Îngerul Domnului, sosit
În miez de noapte, a lovit
Oştile-Asirienilor.
El a ucis, din rândul lor –
Atunci – o sută şi optzeci
Şi cinci de mii, de oameni. Deci,
Când zorile s-au arătat,
Doar trupuri moarte a aflat –
Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,
36 Tabăra fost-a ridicată,
Iar Sanherib s-a-ntors apoi,
Cu toată oastea, înapoi
Şi la Ninive s-a oprit,
Unde-a rămas de-a locuit.
37 Pe când era în acel loc,
S-a dus la templul lui Nisroc,
Să se închine zeului.
Ai săi feciori, asupra lui,
Cu săbiile-au năvălit.
L-au omorât şi au fugit
Apoi, în ţara Ararat,
Unde-adăpost au căutat.
Primul său fiu era numit
Adramalec. El a venit
Cu Şareţer şi amândoi,
Cu săbiile – mai apoi –
Pe al lor tată l-au tăiat.
În locul lui, ca împărat,
Peste-al Asiriei popor,
A fost ales un alt fecior,
Pe care Sanherib l-avea:
Esar-Hadon, el se numea.