1 Opt ani făcuse Iosia,
Când la domnie ajungea,
Iar la Ierusalim a stat
Treizeci şi unu, ca-mpărat.
Iedida, mama-i se numea
Şi din Boţcat, ea se trăgea.
Adaia îi era părinte.
2 Iosia s-a vădit cuminte,
Căci numai bine-a făcut el
În faţa Domnului, la fel
Ca David, care-i era tată.
El nu s-a abătut vreodată,
La dreapta sau la stânga lui,
De pe cărarea Domnului.
3 Când împăratul Iosia,
Ani optsprezece împlinea –
De când ajunse la domnie –
La sine l-a chemat să vie,
Pe logofătul ce-l avea.
Ştefan, acesta se numea:
Fiu, al Aţaliei, e el
Şi al lui Meşulam, la fel.
La Casa Domnului, de-ndat’,
A fost trimis de împărat,
Care, astfel, i-a poruncit:
4 „Ai să îl cauţi, negreşit,
Pe Hilchia. Mergi la preot
Şi-i spui să ia argintul tot,
Pe cari poporul l-a adus
Şi care-n grijă a fost pus,
La păzitorii pragului,
Ce este-al Casei Domnului.
5 Acest argint va fi luat,
Căci trebuie să fie dat,
Drept plată, meşterilor care
Primit-au ca însărcinare,
Dregerea Casei Domnului.
6 Să-i porunceşti preotului,
Să dea argintul la pietrari
Şi la dulgheri şi la zidari,
Să cumpere pietre cioplite
Şi lucrurile ce-s menite
A drege stricăciunea care,
Casa lui Dumnezeu o are.
7 Să nu cereţi, meşterilor,
Pentru argintul ce-l daţi lor,
Vreo socoteală. Negreşit,
Meşterii vor lucra cinstit.”
8 Atuncea, Hilchia – cel care
Fusese preotul cel mare –
Către Ştefan a cuvântat:
„Întâmplător, eu am aflat,
O carete-n Casa Domnului.
În ea, e scrisă legea Lui.”
Ştefan, când cartea a primit-o,
Plin de uimire a citit-o.
9 Apoi, la împărat s-a dus
Şi-aste cuvinte i le-a spus:
„S-a strâns argintul, negreşit,
Aşa precum ai poruncit,
Şi dat e meşterilor care
Primit-au drept însărcinare,
Dregerea Casei Domnului.
10 În faţa împăratului,
O carte am adus eu. Iat-o!
Preotul Hilchia mi-a dat-o.”
Ştefan, apoi, în faţa lui,
Citit-a legea Domnului.
11 Când împăratu-a auzit
Cuvântul legii, s-a-ngrozit
Şi hainele şi-a sfâşiat.
12 Apoi, la sine i-a chemat
Pe Hilchia – preotul mare –
Pe Ahicam – acela care
Era al lui Ştefan fecior –
Pe al lui Mica fiu, Acbor,
Şi pe Asaia, cari – se ştie –
Era slujbaş la-mpărăţie.
Lângă aceştia, la-mpărat,
Şi logofătul s-a aflat.
13 Când toţi, la curte, au venit,
Iosia, astfel, le-a vorbit:
„Vă poruncesc ca să plecaţi,
Degrabă, să Îl întrebaţi
Pe Domnul, ce are să fie
Cu a lui Iuda-mpărăţie,
Cu mine şi poporul meu,
Pentru că a lui Dumnezeu
Mare mânie s-a aprins
Şi-asupra noastră s-a întins,
Căci nici părinţii noşti’ şi-apoi –
În vremea de acum – nici noi,
Iată că nu am împlinit
Ceea ce El ne-a poruncit.
N-am făcut voia Domnului,
Precum e scris, în cartea Lui.”
14 Hilchia – preotul cel mare –
Cu Ahicam – acela care
Era al lui Ştefan fecior –
Şi cu Asaia şi Acbor,
La Hulda merseră, căci ea
Era nevasta ce-o avea
Şalum – al lui Ticva fecior,
Şi-al lui Harhas – cari păzitor
Era atuncea aşezat,
Peste veşminte, la-mpărat.
Ea, prorociţă, se vădea
Şi la Ierusalim şedea.
15 Când solii de la împărat
Sfârşiră, ea a cuvântat:
„Mergeţi la cel ce va trimis
Şi-i spuneţi ceea ce a zis,
Prin mine, Domnul Cel pe care,
Poporul Israel Îl are.
Deci ascultaţi cuvântul meu:
16 Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Asupra oamenilor lui,
Precum şi-asupra locului
Acestuia, să ştiţi dar voi,
Că voi trimete mai apoi,
Nenorocirile prezise,
Aşa după cum au fost scrise
În cartea pe cari a primit-o –
Carte pe care a citit-o –
Cel care este-nscăunat
În Iuda, ca şi împărat.
17 Oamenii care-au locuit,
În acest loc, M-au părăsit.
Astfel, tămâie-au adus ei,
Spre cinstea altor dumnezei.
Lucrările mâinilor lor,
Nu mi-au plăcut. Acest popor,
Prin tot ce-a făcut înadins,
A Mea mânie a aprins,
Iar focul ei îl va încinge,
Pentru că ea nu se va stinge.”
18 Mai spuneţi-i acelui care
Este în Iuda, cel mai mare
Şi cari la mine v-au trimis:
„Iată că Domnul a mai zis:
19 „Văd că smerit te-ai arătat,
Iar inima ţi s-a mişcat,
Atuncea când ai auzit
Cuvintele ce le-am rostit
Eu, împotriva locului,
Precum şi-a oamenilor lui,
Ce vor ajunge un semn care
E de blestem şi spaimă mare.
Ai plâns şi Mi te-ai închinat,
Iar straiul ţi l-ai sfâşiat.
Tot ceea ce tu ai făcut,
Sigur să fii, că am văzut.
20 De-aceea, nu-i fac nici un rău
Acestui loc, în timpul tău.
În pace, tu vei fi lăsat
Şi la ai tăi adăugat,
Fără ca vreo nenorocire
Să se abată peste fire.”
Solii s-au dus la împărat,
Să-i spună tot ce au aflat.