1 Când astă veste a primit,
Iosia-ndată s-a grăbit
Ca să îi cheme la palat,
Pe cei bătrâni cari s-au aflat
În toată ţara cea pe care,
Iuda în stăpânire-o are.
Cei ce-n Ierusalim au stat,
Au mers şi ei, la împărat.
2 De tot poporul însoţit,
Iosia-n urmă s-a suit
Până la Casa Domnului.
Toţi preoţii norodului
Şi cei care proroci erau,
Pe împărat, îl însoţeau.
S-a strâns, la astă adunare,
Poporul, de la mic la mare.
Acolo-a pus a fi citită
Cartea care a fost găsită
Atunci, în Casa Domnului,
În care, legământul Lui
Fusese scris, pentru popor.
3 Pe scaunul de domnitor
Şezuse Iosia atunci,
Şi ale Domnului porunci,
Cu-atenţie, le-a ascultat.
Un legământ a încheiat
Apoi, în faţa Domnului –
Şi el şi tot poporul lui –
Prin care toţi s-au obligat
Ca să păzească, ne-ncetat,
Învăţăturile primite
Şi legile ce-au fost citite.
4 În urmă, el a poruncit
Lui Hilchia – cel investit
Cu rangul preotului mare –
Precum şi preoţilor care
Erau în rândul doi aflaţi
Şi-asemeni, celor aşezaţi
Drept păzitori ai pragului
Ce este-al Casei Domnului,
Să scoată-afară – de îndat’ –
Sculele care s-au lucrat,
Lui Baal spre a fi închinate,
Şi cele care-au fost lucrate
Spre cinstea Astarteelor
Sau oştilor cerurilor.
Toate aceste-au fost luate
Şi-apoi, afară din cetate –
Lângă Ierusalim – le-au scos
Spre a fi arse, ne-ndoios,
Pe a Chedronului câmpie,
Cenuşa lor urmând să fie
Strânsă şi dusă la Betel.
5 Sfârşind toate acestea, el –
Pe preoţii care-au slujit
Pe înălţimi – i-a izgonit.
Preoţii fost-au aşezaţi
De ai lui Iuda împăraţi,
Spre a sluji idolilor,
Arzând tămâie-n cinstea lor.
Unii, pe Baal doar, îl cinsteau,
Iar alţii, lunii, se-nchinau,
Sau soarelui, zodiilor,
Ori oştilor cerurilor.
6 Din ordinu-mpăratului,
S-a scos din Casa Domnului –
Spre a fi ars – idolul care,
Spre cinste, Astarteea-l are.
Pe a Chedronului câmpie,
A fost adus ca ars să fie,
La albia pârâului
Cari este al Chedronului.
Cenuşa lui a fost luată,
În urmă, şi-a fost aruncată
Peste mormintele pe care
Poporul de Iudei le are.
7 La dărâmarea caselor
Tuturor sodomiţilor,
Iosia-n urmă a trecut.
Aceste case s-au făcut
Chiar lângă Casa Domnului,
Şi-acolo – înaintea Lui –
Corturi, femeile-mpleteau
Şi Astarteei le-nchinau.
8 Pe urmă, preoţii aflaţi,
În Iuda, fost-au alungaţi.
A pângărit, fără-ncetare,
Toate-nălţimile pe care,
Tămâie, preoţii duceau
Şi pentru idoli o ardeau,
Chiar de la Gheba începând,
Pân’ la Beer-Şeba ajungând.
Atuncea, fost-au dărâmate
Şi înălţimile aflate
La porţile ce-au străjuit
Cetatea, cum s-a poruncit.
În felu-acesta, a căzut
‘Nălţimea care s-a făcut
La a lui Iosua intrare,
La stânga porţilor prin care
Doar căpetenia trecea,
Cari în cetate stăpânea.
‘Naltă, cât poarta, negreşit,
Acea movilă s-a vădit.
9 Dar preoţii care slujeau
Pe înălţimi, nu se duceau
Până la Casa cea pe care
Domnu-n Ierusalim o are
Ci mai degrabă rămâneau –
Azimile când le mâncau –
În mijlocul fraţilor lor,
Alături de-ntregul popor.
10 Tofetul nu a fost cruţat,
Căci al lui Iuda împărat
A dat porunci ca, negreşit,
Şi el să fie pângărit.
În valea fiilor pe care
Poporul lui Hinom îi are,
Tofetul se afla zidit.
Astfel, el fost-a pângărit,
Ca nimenea – din acel loc –
Să nu-şi mai treacă-apoi, prin foc,
Copiii, cum obişnuiau,
Când lui Moloh se închinau.
11 Iosia-apoi a-ndepărtat
Toţi caii care s-au aflat
În faţa Casei Domnului,
Puşi de înaintaşii lui
Care în Iuda au domnit,
Spre a fi soarele cinstit.
Caii aceştia s-au aflat
Lângă odaia-n care-a stat
Natan-Melec cari, dregător,
Era atuncea, în popor.
Natan-Melec se dovedea
Că într-o mahala şedea.
Arse au fost, apoi, în foc,
Şi carele din acel loc,
Căci pentru soare-au fost lucrate,
Spre-a lui cinstire fiind, toate.
12 Apoi, altarele pe care
Odaia lui Ahaz le are
Pe-acoperiş, s-au dărâmat.
Altarele le-au ridicat
Cei care-n Iuda au domnit.
De-asemenea, s-au nimicit
Altarele ce le-aşezase
În curtea Domnului, Manase.
Ţărâna lor a fost luată
Şi-n urmă, fost-a aruncată
În apele pârâului
Cari este al Chedronului.
13 Fost-au, atuncea, pângărite
Şi înălţimile zidite
De către Solomon, aflate
Foarte aproape de cetate,
Pe muntele Pierzării, care,
Ierusalimu-n faţă-l are.
Ele avut-au drept menire
Spre a fi locul de cinstire
A Astarteei, cea pe care,
Neamul de Sidoniţi o are,
A lui Chemoş cari s-a vădit
A fi de Moabiţi cinstit
Şi-a lui Milcom, zeul celor
Cari sunt ai lui Amon popor.
14 Toate-Astarteele aflate,
In Iuda, au fost dărâmate.
Tăiatu-s-au stâlpi idoleşti
Şi oseminte omeneşti
Puse au fost, în locul lor.
15 Apoi, altarul zeilor
Ce la Betel era aflat,
Din temelii a fost surpat.
A fost, atuncea, dărâmată
Şi înălţimea ridicată
De fiul lui Nebat, cel care,
Ieroboam, drept nume are,
Cari în păcate, după el,
Trăsese-ntregul Israel.
Ea fost-a nimicită până
Ajunse-a fi numai ţărână.
Al Astarteei stâlp, tăiat
A fost şi-n flăcări, aruncat.
16 Când Iosia veni apoi,
De sus, din munte, înapoi,
Văzând mormintele aflate
Pe creastă, puse ca luate
Să fie oasele, din ele.
Arse-au fost oasele acele,
Pe-altar, şi-astfel l-a pângărit,
După cuvântul cel rostit
De Domnul, prin prorocul Lui,
Strigat contra altarului.
17 Iosia-atuncea a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Ce e acest mormânt, pe care,
Eu îl zăresc?” La întrebare,
Locuitorii din cetate
Răspuns-au astfel: „Împărate,
Este mormântul omului
Cari e proroc al Domnului.
Omul, din Iuda, a venit
Şi vorbe grele a rostit
Pentru altarul din Betel,
Iar tu-mplineşti ce a spus el.”
18 „Luaţi-l!” – zise el, apoi.
„Vegheaţi ca nimeni dintre voi,
Să nu-i mişte un os măcar!”
Ei au luat oasele dar,
Şi-au mers de le-au pus, la un loc,
Cu ale celuilalt proroc
Cari, din Samaria, venise.
19 Iosia-n urmă nimicise
Templele ce-au fost ridicate
Pe înălţimile aflate
Chiar şi-n cetăţile pe care
Ţara Samariei le are.
Aceste temple, le-au zidit
Cei ce-n Israel au domnit,
Ca idolii să şi-i cinstească,
Şi-au izbutit ca să stârnească –
Prin ceea ce-au făcut, mereu –
Mâniile lui Dumnezeu.
Iosia a făcut la fel,
Cu ele, ca şi la Betel.
20 Pe ele, el a junghiat
Toţi preoţii cari s-au aflat
În slujba înălţimilor.
A ars apoi, oasele lor,
Şi-abia când totul isprăvise,
Către Ierusalim pornise.
21 Iosia a ieşit afară
Şi-a dat astă poruncă-n ţară,
Supuşilor: „Vă pregătiţi
Ca Paştele să prăznuiţi,
În cinstea Domnului. Acum,
Doresc să faceţi toţi, precum
O cere legământul Lui,
Înscris în cartea Domnului.”
22 În felu-acesta, negreşit,
Paştele nu s-au prăznuit
Din vremea-n care se aflau
Judecători ce stăpâneau
Peste-al lui Israel popor.
23 Sărbătorirea Paştelor,
În acest fel s-a prăznuit,
Când Iosia a împlinit
Ani optsprezece, la domnie.
24 El i-a stârpit, precum se ştie,
Pe toţi cei cari duhuri chemau
Şi viitorul îl ghiceau.
Toţi terafimii, i-a zdrobit
Şi idolii ce i-a găsit,
Cu urâciunile pe care
Ţara lui Iuda-n ea le are.
Şi la Ierusalim, la fel
A procedat, în urmă, el.
Acestea toate, le-a făcut
Spre a-mplini ce s-a cerut
În cartea ce a fost găsită
De Hilchia şi-apoi citită
În faţa împăratului,
Precum şi a poporului.
În ea, era legea pe care
Al lui Israel Domn o are.
25 ‘Nainte de-a fi Iosia,
Nu mai fusese nimenea –
În Iuda sau în Israel –
Care să fi făcut la fel.
Doar Iosia, la calea Lui –
Adică la a Domnului –
S-a-ntors din toată inima,
Neabătut spre-a o urma,
Aşa cum Moise însemnase
În cartea legii ce-o lăsase.
Nici după el, nu s-a văzut
Altul, la fel să fi făcut.
26 Dar totuşi, Domnul nu Şi-a stins
Mânia care L-a cuprins
Faţă de Iuda, când văzuse
Relele care le făcuse
Manase. El a cuvântat:
27 „Şi Iuda fi-va lepădat,
Încât ajunge-va la fel
Precum ajuns-a Israel.
Ierusalimul, să se ştie,
Îl leapăd, în a Mea mânie,
Deşi am spus că-n el, mereu,
„Am să-Mi aşez, Numele Meu”.”
28 Dar toate câte-au fost făcute
De Iosia, nu sunt trecute
În cărţile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraţilor
Cari la domnie au venit
Şi peste Iuda au domnit?
29 Când era-n Iuda Iosia,
Neco peste Egipt domnea
Ca Faraon. El a purtat
Război, la râul Eufrat,
Cu împăratul cel pe care
Asiria în frunte-l are.
Iosia-ngrabă a pornit
Şi la Meghido a ieşit
În calea Faraonului.
Când l-a văzut în faţa lui,
Neco pe el a tăbărât
Cu oastea şi l-a omorât.
30 Slujbaşii săi, când l-au văzut
Că este la pământ căzut,
L-au pus în car şi au plecat
Către Ierusalim, de-ndat’.
Acolo-a fost adăugit
La neamul său cel adormit.
În locul împăratului,
La tron, venit-a fiul lui –
Cari, Ioahaz, era chemat –
Şi uns a fost, drept împărat.
31 Când Ioahaz, la tron, venea,
Ani douăzeci şi trei avea,
Iar la Ierusalim a stat,
Numai trei luni, ca împărat.
Fusese Hamutal chemată
Măicuţa sa, iar al ei tată
E Ieremia, acel care,
Obârşie, în Libna-şi are.
32 El, fapte rele, a făcut,
Cari Domnului nu i-au plăcut,
La fel ca-naintaşii lui.
33 Mai marele Egiptului,
Cel care Neco e chemat,
La dus la Ribla, în Hamat,
Unde apoi l-a-nlănţuit.
O gloabă, el a rânduit
Asupra ţării, căci voia,
Talanţi de-argint, să i se dea.
Argintul care l-a cerut,
Talanţi, o sută, a avut.
La ei s-a mai adăugat
Şi un talant, din aur dat.
34 El aşeză-n Ierusalim,
Drept împărat, pe Eliachim –
Căci Eliachim este cel care,
Pe Iosia, părinte-l are.
Un nume nou, apoi, i-a dat,
Căci Ioachim, el l-a chemat.
Pe Ioahaz, l-a înrobit
Şi în Egipt el a murit.
35 Cât Ioiachim fost-a-mpărat,
El, Faraonului, i-a dat
Argintul care se cerea
Şi aurul, de-asemenea.
Dar ca să poată să plătească,
A trebuit să stabilească
Un bir, destul de-apăsător,
Pentru întregul său popor.
36 Când Ioiachim, la tron, venea,
Ani douăzeci şi cinci făcea,
Iar la Ierusalim a stat,
Ani unsprezece, ca-mpărat.
Zebuda fost-a a lui mamă.
Pedaia, tatăl ei se cheamă
Şi de la Ruma, a venit.
37 Atâta timp cât a domnit,
El a făcut ce este rău –
La fel ca-naintaşul său –
Astfel încât faptele lui
N-au fost pe placul Domnului.