1 De nouă ani avea domnia,
În stăpânire, Zedechia.
Luna a zecea se scurgea,
Din an, şi tocmai începea
A zecea zi. Atunci, cel care
Era, în Babilon, mai mare,
Cu multă oaste a plecat,
Spre Iuda, şi a-mpresurat
Ierusalimul. Aşadar,
Oastea lui Nebucadenţar,
De-asediu lung s-a pregătit,
Căci întăriri multe-a zidit.
2 Cetatea fost-a-mpresurată,
O vreme foarte-ndelungată.
Asediu-acela a ţinut
Până atunci când a făcut,
Ani unsprezece, Zedechia,
De când avea împărăţia.
3 Luna a noua a-nceput
În an, şi tocmai s-a făcut
A patra zi, iar foametea,
Crunt, în cetate, bântuia.
Poporul suferea cumplit,
Căci pâine nu s-a mai găsit.
4 În zidul care-mprejmuia
Cetatea şi o străjuia,
În ziua ‘ceea, s-a-nceput
Şi o spărtură s-a făcut.
Prin ea, oamenii de război
Voiau să fugă mai apoi.
Când s-a-nnoptat, ei au ieşit,
Tiptil, afară, şi-au fugit
Pe drumul care se numea
„Al porţii”. Drumul începea
Din unghiul zidurilor care
Închideau poarta de intrare,
Puse fiind să străjuiască
Grădina cea împărătească.
Fugarii au cătat să ţie
Drumul ce duce spre câmpie.
Astfel, de noapte-acoperiţi,
Sperau să treacă, nesimţiţi,
De cetele Haldeilor
Ce-nconjurau cetatea lor.
5 Însă Haldeii i-au simţit
Şi-n urmărire au pornit.
Ei l-au ajuns pe împărat
Şi-apoi ei l-au înconjurat
În câmpul Ierihonului,
Iar oastea împăratului,
Înspăimântată, a fugit,
Lăsându-l singur, părăsit.
6 Atunci, Haldeii l-au luat
Pe al lui Iuda împărat,
Să-l ducă la acela care,
În Babilon, era mai mare.
L-au dus la Ribla aşadar,
Şi-acolo, Nebucadenţar,
O judecată a rostit
În contră-i şi l-a osândit.
7 Toţi fiii împăratului
Au fost ucişi, în faţa lui.
Pe Zedechia l-au luat,
Ochii i-au scos şi l-au legat
Cu lanţuri de aramă, grele.
Legat cu lanţurile-acele –
La fel ca prinşii de război –
La Babilon, l-au dus apoi.
8 A cincea lună se scurgea,
Din an, şi tocmai începea
A şaptea zi din lună dar.
Atuncea, Nebucadenţar
Nouăsprezece ani făcea
De când în Babilon domnea.
Nebuzardan era cel care,
Peste străjeri, era mai mare,
În slujba împăratului
Cari este-al Babilonului.
El, la Ierusalim, s-a dus,
Căci Nebucadenţar l-a pus
9 Să dea foc Casei Domnului
Şi casei împăratului,
Precum şi caselor pe care
Ierusalimu-n el le are.
El a făcut precum i-a spus
Şi-n felu-acesta, foc, a pus
La orice casă, din cetate,
Care avea vreo-nsemnătate.
10 Oştirile Haldeilor –
Cari căpetenia străjilor
O însoţeau – au dărâmat
Zidul ce a înconjurat
Ierusalimul; iar apoi,
11 Nebuzardan, prinşi de război,
Luat-a sufletele toate,
Cari mai rămaseră-n cetate.
În acest fel, i-a înrobit
Şi pe toţi cei care-au fugit
La împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are,
Dar şi pe cei ce i-a aflat
Atunci, acolo. A lăsat
12 Numai nişte vieri, în ţară
Şi tot atuncea, mai scăpară
Câţiva din cei ce se vădeau
Cum că agricultori erau.
Cei care fost-au sloboziţi
Erau, cu toţi, săraci lipiţi.
13 Apoi, Haldei-au sfărâmat
Stâlpii pe care i-au aflat
În Casa Domnului, căci ei –
Adică toţi stâlpii acei –
Erau turnaţi doar din aramă.
Şi temelii – de bună seamă –
Atunci, mai fost-au sfărâmate,
Căci din aramă erau toate.
Marea de-aramă-apoi, şi ea
Spartă a fost, de-asemenea.
Arama fost-a adunată,
Fiind, în Babilon, mutată.
14 Luat-au ceşti şi cenuşare,
Mucări, lopeţi şi scule care
Lucrate fost-au din aramă.
Ele serveau – de bună seamă –
La slujba Casei Domnului.
15 Slujbaşul împăratului –
Nebuzardan, acela care,
Peste străjeri era mai mare –
A strâns tigăi şi-a mai luat
Lighenele ce le-a aflat
În Casa Domnului. Luate
Au fost şi lucrurile toate
Care din aur se vădeau,
Sau care din argint erau.
16 Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmaţi
Cari din aramă-au fost turnaţi,
Cu temeliile de-aramă,
Cu marea cari – de bună seamă –
Tot din aramă s-a turnat,
Cu sculele ce s-au luat
Din Casa Domnului, erau
Grele, însă cât cântăreau,
Nimenea nu a mai ştiut.
17 Un stâlp de-acela a avut
Optzeci de coţi. De-asupra lui,
Acoperişul stâlpului
Fusese pus. De bună seamă,
Şi el era tot din aramă.
În înălţime, se vădea
Că numai trei coţi el avea.
O-mpletitură s-a-ntocmit,
Ca o reţea, şi-a-mprejmuit
Acoperişul. Ea avea
Rodii de-aramă, prinse-n ea.
Totul era – de bună seamă –
Alcătuit doar din aramă.
Al doilea stâlp era şi el
Făcut tot în acelaşi fel:
Cu coperiş, cu o reţea –
Cu rodii – ce-l împrejmuia.
18 Nebuzardan – acela care,
Peste străjeri era mai mare –
Cu sine-n urmă l-a luat
Şi pe Seraia, cel aflat
Drept preot mare, iar apoi,
L-a mai luat, prins de război,
Pe-al doilea preot, cel chemat
Ţefania. A mai luat
Trei păzitori ai pragului
Cari este-al Casei Domnului.
19 Printre cei care i-a luat
El, din cetate, s-au aflat
Atunci, şi-un mare dregător
Care era conducător
Al oamenilor de război;
Cinci sfetnici s-au aflat apoi,
Şi-un logofăt de seamă, care,
Peste oştiri a fost mai mare.
El era cel însărcinat,
În acel timp, de împărat,
Cu-nscrierea poporului
În oastea împăratului.
De-asemenea, au fost luaţi
Şaizeci de oameni, cari, aflaţi
Erau atuncea, în cetate.
20 Când a sfârşit aceste toate,
Nebuzardan – acela care,
Peste străjeri, era mai mare –
Pe toţi, spre Ribla, i-a-ndreptat
Şi-acolo i-a înfăţişat
La împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are;
21 Iar împăratu-a poruncit
Să îi ucidă, negreşit.
Astfel, la Ribla – în Hamat –
Ucişi au fost, cu toţi, de-ndat’.
Iuda ajunse ca să fie
Luat şi dus în grea robie.
22 Oameni puţini se mai aflară
Atunci, în a lui Iuda ţară.
Peste aceştia, aşadar,
Pusese Nebucadenţar,
Atuncea, un conducător.
Mai marele peste popor,
Fusese pus Ghedalia,
Acela care îl avea
Pe-Achim şi pe Şafan, drept tată.
23 Când au aflat vestea, pe dată,
La el s-au dus aceia cari,
Peste oştiri erau mai mari.
Ghedalia – cari dregător
Fusese pus peste popor
De cel ce fost-a aşezat
În Babilon ca împărat –
La Miţpa, a şezut. La el,
S-au dus atuncea, Ismael –
Acela care îl avea,
Drept tată, pe Netania –
Cu Iohanan – acela care,
Pe Careah, părinte-l are.
Fiul lui Tanhumet, numit
Seraia, i-a mai însoţit.
El, din Netofa, se trăgea.
Mai merse şi Iazania,
Fiul lui Macatit. Cu ei,
Au mers şi oamenii acei
Ce se aflau în slujba lor.
24 Când a văzut acel popor,
Ghedalia s-a-nfăţişat
‘Naintea lor şi a jurat
Spunându-le: „De bună seamă,
Nu trebuie s-aveţi vreo teamă,
Din pricina Haldeilor.
Rămâneţi, cu al vost’ popor,
În ţara voastră. Dar să ştiţi
Că trebuie să îl slujiţi
Pe împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are.
În felu-acesta, orişicine
Să afle, că-i va merge bine.”
25 În luna-a şaptea, Ismael,
Cu zece oameni după el,
A mers pân’ la Ghedalia.
Fecior al lui Netania
Şi Elişama, fost-a el.
La Miţpa, merse Ismael
Şi l-a ucis pe dregător,
Cu tot al său întreg popor,
În care se aflau Iudei
Şi-o bună parte de Haldei.
26 Apoi, când vestea s-a aflat,
Întreg poporul s-a sculat,
Cu căpeteniile lor
Puse în fruntea oştilor,
Şi au plecat – cu mic, cu mare –
Către Egipt, la depărtare
Să fie, astfel, de Haldei,
Pentru că se temeau de ei.
27 Treizeci şi şapte, s-au vădit
Anii, de când a fost robit
Cel care fost-a împărat,
În Iuda, Ioiachin, chemat.
Anu-ncepuse să apună:
Venise-a doisprezecea lună.
Şi douăzeci şi şapte zile
Zburară, din ale ei file.
Ziua aceea începea,
Iar luna se apropia
De încheiere, când cel care
Era, în Babilon, mai mare,
De Ioiachin, şi-a amintit.
Ăst împărat era numit
Drept Evil-Merodac, şi-avea
Un an, de când împărăţea.
Atunci, la temniţă, s-a dus,
La Ioiachin, şi l-a adus
La el acasă, la palat.
28 Cu bunătate, s-a purtat,
Faţă de el şi-apoi, i-a pus
Un scaun, ce-a fost mai presus
De-al împăraţilor pe care,
În Babilon, supuşi, îi are.
29 Cu haine noi l-a-nveşmântat
Şi-n urmă, el l-a aşezat –
Pentru tot timpul vieţii lui –
La masa împăratului.
30 Apoi, de el, necontenit,
Cât a trăit, s-a îngrijit.