1 Ioaram, apoi – acela care
Părinte, pe Ahab, îl are –
La tron, în urmă, a venit
Şi-n Israel a stăpânit.
Pe vremea ‘ceea, Iosafat
Era în Iuda împărat
Şi optsprezece ani avea,
De când în Iuda stăpânea.
Ioram, în Israel, a stat,
Ani doisprezece, ca-mpărat.
Cetatea-n care locuia
Chemată e, Samaria.
2 Asemenea tatălui său,
El a făcut ce este rău,
Stârnind mânia Domnului,
Dar nu ca şi părinţii lui.
Stâlpii lui Bal, ce i-a-nălţat
Ahab, întâi i-a răsturnat.
3 Însă apoi, el a făcut
Păcatele ce le-a avut
Ieroboam, acela care,
Părinte, pe Nebat, îl are.
În felu-acesta, după el,
A tras întregul Israel.
4 Meşa, cel care-mpărăţea
Peste Moab, mari turme-avea.
Un bir avut-a de dat el,
Din turme, către Israel.
Din miei, dădea o sută mii
Pentru-ai lui Israel copii
Şi tot o sută mii dădea
Şi din berbeci, de-asemenea.
5 Atuncea când a auzit
Cum că Ahab s-a prăpădit,
Cel care fost-a împărat –
Peste Moab – s-a răsculat.
6 Ioaram a adunat la el,
Grabnic, întregul Israel
Şi în Samaria, de-ndat’,
Poporul şi l-a numărat.
7 La Iosafat, soli, a trimis,
Prin care în ăst fel i-a zis:
„Acela care-i împărat
Peste Moab, s-a răsculat
În contra mea. Te rog pe tine,
De te-nvoieşti, să vii cu mine,
Ca împreună să plecăm
Şi împotrivă-i să luptăm.”
„Bine” – răspunse Iosafat –
„Am să pornesc şi eu, de-ndat’,
Şi-ţi voi veni în ajutor,
Cu caii şi cu-al meu popor.
8 Ne spune, unde să venim?
Pe care drum să ne suim?”
„Oştirea ta are să vie,
Prin a Edomului pustie” –
Zise Ioram; iar Iosafat –
9 Cu cel ce fost-a împărat
Peste Edom – au şi pornit
Să-i vină-n sprijin, negreşit.
O săptămână au făcut
Pe drum, iar apa de băut –
Pentru oşteni şi pentru vite –
Era aproape pe sfârşite.
10 Atunci, Ioram a glăsuit:
„Iată că Domnul a voit
Să ne-adunăm trei împăraţi,
Pentru că vrea ca să fim daţi
În mâinile acelui care
Drept împărat, Moabu-l are!”
11 Când Iosafat a auzit,
S-a-ntors şi a-ntrebat, răstit:
„Spune-mi, cu noi – aicea – nu-i
Nici un proroc al Domnului,
Prin cari să-L întrebăm apoi –
Pe Domnul – ce să facem noi?”
Un slujitor din cei pe care,
Ioram, în slujba lui, îi are,
Veni şi zise: „Domnii mei,
Aici se află Elisei.
El este fiul lui Şafat.
El este cel care-a turnat
Apă, pe mâna lui Ilie.
Doriţi ca să îl chem să vie?”
12 Atuncea Iosafat a spus:
„Cuvântul Domnului de Sus,
Cu el e, fiţi încredinţaţi!”
Pe dată, cei trei împăraţi –
Cel care-n Israel domnea,
Cel ce-n Edom împărăţea
Şi cel în Iuda-ncoronat –
La Elisei au alergat.
13 Dar Elisei, în acest fel,
I-a zis celui din Israel:
„Ce am a face eu, cu tine?
De ce vii tu, acum, la mine?
Mergi la prorocii cei pe care,
Ahab, al tău părinte-i are,
Sau la prorocii ce-i avea
Chiar mama ta, pe când trăia!”
Atunci, Ioram a cuvântat:
„Eu cred că Domnul i-a chemat
Pe împăraţi, căci voia Lui
Este de-ai da Moabului!”
14 „Viu este Domnul Dumnezeu,
Al cărui slujitor sunt eu,
Că dacă n-ar fi Iosafat,
În seamă nu te-aş fi băgat” –
Răspunse-ndată Elisei.
15 „Acuma însă, domnii mei,
Un cântăreţ să-mi fie-adus,
Cu harfa sa” – el a mai spus.
Când cântăreţul a venit –
Şi când, să cânte, s-a pornit –
Îndată, mâna Domnului
Veni peste prorocul Lui,
16 Iar Elisei, astfel, a spus:
„Aşa vorbeşte Cel de Sus:
„În astă vale, vreau ca voi
Să faceţi multe gropi! Apoi,
17 Chiar dacă n-o să fie vânt
Şi nu vor fi ploi pe pământ,
Gropile toate – veţi vedea –
Cu apă, că se vor umplea.
Vitele fi-vor adăpate,
Iar voi veţi bea pe săturate.”
18 „Lucrul acesta, vă spun eu,
Mic este pentru Dumnezeu.
De-aceea, prin puterea Lui,
Oştirile Moabului,
În mâna voastră vor fi date.
19 Cetăţile vor fi prădate
Şi-n urmă, voi le veţi surpa.
Apele, le veţi astupa,
Copacii buni o să-i tăiaţi
Şi pietre o să aruncaţi,
Pe-ale Moabului ogoare,
Să nu mai fie roditoare.”
20 Tocmai când ziuă se făcea –
La ora când se aducea
Jertfa din zori – s-au pomenit
Precum că apa a venit
De-a lungul drumului pe care
Ţara Edomului îl are.
Uimiţi, cu toţii au văzut
Cum gropile li s-au umplut.
Apa care atunci venise,
Tot câmpul îl acoperise.
21 Când Moabiţi-au auzit
Că împăraţii au venit
Să lupte împotriva lor,
Au strâns, îndată, din popor,
Pe toţi cei care se vădeau
Că săbiile mânuiau.
Cu oastea ce s-a adunat,
Către hotar s-au îndreptat.
22 Când soarele a apărut,
Apele, roşii, le-au părut
Şi-n felu-acesta, au vorbit:
23 „De sânge, apa s-a-nroşit.
Poate-mpăraţii s-au luptat –
Ei între ei – şi s-au tăiat
Cu sabia. Să năvălim,
Îndată, şi să-i nimicim!”
24 S-au repezit, în goana mare,
Să treacă-n tabăra pe care
Israeliţii o aveau.
Aceştia însă-i aşteptau
Şi i-au lovit, pe negândite,
Până când fost-au nimicite
Oştirile Moabului.
Oştenii Israelului
Pătrunseră, apoi, în ţară:
25 Cetăţile, le sfărâmară,
Iar pietrele le-au adunat
Şi pe câmpii le-au aruncat.
Toate izvoarele aflate,
Îndată, fost-au astupate
Şi-apoi, copacii s-au tăiat.
Chir-Hareset, înconjurat
De prăştiaşi, a fost bătut
Până când pulberi s-a făcut.
În felu-acesta, din cetate,
Doar pietre au mai fost aflate.
26 Cel care fost-a împărat
Peste Moab încoronat,
În clipa-n care a văzut
Cum că în luptă e bătut,
Cu şapte sute de soldaţi –
Cari grabnic fost-au adunaţi –
A încercat ca să răzbească
Şi-astfel, un drum să îşi croiască,
Pân’ la cel care, împărat,
Era-n Edom încoronat.
Oricât de tare s-a zbătut,
Să-şi facă drum, nu a putut.
27 Atunci, împins de disperare,
Luă pe fiul său cel mare –
Pe cel pe care-ar fi urmat
Pe al său tron de-a fi urcat –
Şi-apoi, pe ziduri, el l-a pus,
Unde drept jertfă l-a adus.
Israeliţii au văzut
Ce fel de faptă a făcut
Şi – mânioşi – se-ndepărtară
De împărat şi de-a lui ţară.