1 Fiii prorocilor aveau
Neveste, care-i însoţeau.
Atuncea, una din femei
A alergat la Elisei
Şi-i spuse: „Iată, soţul meu
Pierita-n luptă şi-astfel, eu
Sunt singură, cu doi copii.
Află acum că ai mei fii –
Foarte curând – vor fi luaţi
Şi-n sclavi, în urmă, transformaţi,
De cel care l-a-mprumutat –
Pe când trăia – pe-al meu bărbat!
Mai află dar, că omul meu
Teamă avea, de Dumnezeu.”
2 Dar Elisei a zis: „Ei bine,
Ce pot a face, pentru tine?
Ce ai în casă, poţi să-mi spui?”
„O, domnul meu, nimica nu-i
De vreo valoare-n a mea casa” –
A zis femeia. „Am, pe masă,
Numai un vas, cu untdelemn.”
3 „Iată care-i al meu îndemn:” –
Îi spuse-atuncea Elisei –
„Vei cere dar, de la femei,
De la vecine, de prin case,
Să îţi aducă multe vase.
4 Vei merge-acasă, înapoi,
Şi-ai să închizi uşa apoi.
Din untdelemnul ce-a rămas
În casa ta – în al tău vas –
Să torni în vasele acele,
Până când pline vor fi ele.”
5 Atunci, femeia şi-a chemat
Copii-ndată şi-a plecat
La casa ei. Fiii luau
Câte un vas şi-l aduceau
În faţa mamei lor, iar ea,
Din untdelemnul ce-l avea,
Turna în vasul nou adus.
6 Când s-au umplut toate, i-a spus
Fiului ei: „Mai dă-mi un vas!”
El a răspuns: „N-a mai rămas
Nici unul, mamă, negreşit!”,
Iar untdelemnul s-a oprit.
7 Atunci, femeia a plecat,
Pe Elisei l-a căutat
Să-i spună ce s-a petrecut.
„Iată ce trebuie făcut” –
Îi zise Elisei apoi:
„Pleacă degrabă înapoi,
Şi vinde untdelemnu-ndată.
Din plata astfel căpătată,
Plăteşte tot ce datorezi.
Ce-ţi va rămâne, să păstrezi
Ca astfel, casa să ţi-o ţii,
Pe tine şi pe-ai tăi copii.”
8 Odată, merse Elisei
Pân’ la Sunem. Printre femei,
Fusese una, mai bogată,
Cari în Sunem era aflată.
Femeia l-a chemat la masă
Pe Elisei, în a sa casă.
Atât de mult a stăruit,
Până când el s-a învoit.
De-atunci, de câte ori trecea
Pe la Sunem, mânca la ea.
9 Femeia, într-o zi, s-a dus
La soţul ei şi-astfel i-a spus:
„Cel ce venea la noi acasă,
Cel ce şedea la noi la masă,
E un om sfânt. Ştiu bine eu,
Că el e al lui Dumnezeu.
10 Să-i facem o odaie, mică,
Să aibă – când, de la drum pică –
Un loc unde să poposească
Şi unde să se odihnească.
Un pat, vom pune noi, în ea.
Scaun şi masă va avea
Şi-un sfeşnic ca să lumineze,
Dacă la noi o să-nnopteze.”
Omul, îndată, a făcut
Precum nevasta lui a vrut,
11 Iar când mai merse Elisei
Pe la Sunem, a stat la ei.
Sus, în odaie, s-a urcat
12 Şi-apoi, la sine, l-a chemat
Pe-al său slujbaş, cari s-a numit
Ghehazi, şi i-a poruncit:
„Cheam-o pe-această Sunamită.”
Femeia a venit, grăbită,
Şi a şezut în faţa lui.
13 El zise slujitorului:
„Spune-i aşa: „Eu am văzut
Ce tulburare ţi-ai făcut,
Ca să avem un loc şi noi.
Ce pot a face, pentru voi?
Vrei, pentru tine, să vorbesc
Cu cei care ne cârmuiesc?
Cu împăratul, vrei tu oare,
Ca să vorbesc, sau cu cel care
E peste oaste aşezat?”
Femeia a răspuns, de-ndat’:
„Află că bine trăiesc eu,
Aicea, cu poporul meu.”
14 El a mai zis: „Ce aş putea,
Să fac eu, totuşi, pentru ea?”
Ghehazi spuse: „Domnul meu,
Ascultă dar, ce-am aflat eu:
Bătrân e al ei soţ – cum ştiu –
Iar ea nu are nici un fiu.”
15 Atuncea, Elisei a spus:
„Cheam-o îndată!” El s-a dus,
Să facă ce i-a poruncit.
Femeia, grabnic, a venit
La uşa lui şi-a aşteptat,
Iar Elisei a cuvântat:
16 „La anul, când am să mai viu,
Tu ai să ţii în braţe-un fiu.”
Ea a răspuns: „Nu, domnul meu!
Tu eşti om al lui Dumnezeu!
Te rog, să nu mă amăgeşti,
Cu vorbele ce le rosteşti!”
17 Femeia a rămas, pe dată,
La vorba lui, însărcinată.
Timpul, în goană, a trecut
Şi-apoi, un fiu, ea a născut,
Aşa cum spuse Elisei.
18 Mare-a crescut copilul ei
Şi într-o zi, el a plecat
La tatăl său, la secerat.
19 De-odată, a ţipat: „Văleu!
Vai capul meu! Vai capul meu!”
Al său părinte s-a speriat
Şi slugile şi le-a chemat:
„Luaţi-l iute, iar apoi,
Mergeţi acasă, înapoi,
Şi-ncredinţaţi-l mamei lui!”
20 La vorbele stăpânului,
Pe fiu, slujbaşii l-au luat
Şi mamei l-au încredinţat.
Când au plecat oameni-acei,
Copilul, pe genunchii ei,
Şi-a plecat capul, obosit,
Iar la amiază, a murit.
21 Femeia-n braţe l-a luat
Şi-a mers, apoi, de l-a culcat
Sus, în odaia omului
Care era al Domnului.
22 După aceea, l-a chemat
Acasă, pe al ei bărbat,
Ca să îi ceară ajutor:
„Degrabă, dă-mi un slujitor
Şi-o măgăriţă! Iată, eu,
Prorocului lui Dumnezeu,
Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă,
Căci iute voi veni acasă.”
23 Omul a zis: „Pentru ce vrei,
Să mergi acum, la Elisei?
Nu-i lună nouă, nici Sabat!”
„Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”–
Zise femeia – „Fii pe pace!”
El a răspuns: „Fă cum îţi place!”
24 Femeia puse, aşadar,
Îndată, şaua, pe măgar
Şi-i zise-argatului: „Acum,
Haide ca să plecăm la drum!
Ţine-o-nainte, tot mereu,
Şi să te-opreşti când îţi spun eu!”
25 Pân’ la prorocul Domnului,
Pe muntele Carmelului,
Femeia-n urmă a pornit-o.
Din depărtare, a zărit-o
Prorocul şi a cuvântat,
Către Ghehazi, imediat:
„Iată că Sunamita vine,
Cu slujitorul ei, la mine!
26 Aleargă înaintea ei
Şi spune-i dar, ăstei femei:
„Eşti bine? Dar al tău bărbat?
Dar fiul tău?” El a plecat
În mare grabă şi-a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Femeia a răspuns, îndată:
„Sunt bine eu şi casa toată.”
27 În urmă, s-a apropiat
De Elisei şi-a-mbrăţişat
Picioarele prorocului.
Atunci Ghehazi, sluga lui,
S-o-ndepărteze a voit,
Dar Elisei l-a dojenit:
„Las-o, căci este necăjită.
De-aceea e, la noi, venită,
Iar Dumnezeu nu mi-a făcut
Lucrul acest de cunoscut.”
28 Femeia zise: „Domnul meu,
Cerut-am oare, un fiu, eu?
N-am zis – dacă îţi aminteşti –
Că nu vreau să mă amăgeşti?”
29 Atuncea Elisei, grăbit,
Către Ghehazi a vorbit:
„Încingeţi mijlocul acum,
Şi pregăteşte-te de drum.
Să iei toiagul meu, când pleci.
Pe drum, pe unde ai să treci,
De te-ntâlneşti cu cineva,
De sănătate, nu cumva
Să îl întrebi. Apoi la fel,
Dacă te-ntreabă omu-acel –
De sănătate – grijă ai,
Nici un răspuns să nu îi dai.
Te duci la casa cea pe care
Astă femeie-n sat o are.
Intri la fiul ei şi pui,
Toiagul meu, pe faţa lui.
30 Femeia zise: „Iată, eu
Îţi spun, pe viul Dumnezeu
Şi pe-al tău suflet, că voi sta
Cu tine şi voi aştepta.”
31 Ghehazi-a mers şi a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Astfel, ‘nainte el s-a dus
Şi-apoi, copilului i-a pus,
Toiagul, pe obraz, de-ndat’;
Însă nimic nu s-a-ntâmplat,
Căci nici un semn nu da de ştire
Că îşi revine în simţire.
S-a-ntors apoi, la Elisei
Şi-a zis: „Iată că fiul ei
Nu s-a trezit.” Când a intrat
32 Prorocu-n casă, l-a aflat
Pe-acel copil, în pat, întins,
De-al morţii braţ fiind atins.
33 După ce-n casă a intrat,
În urmă-i, uşa a-ncuiat,
Ca să se roage Domnului,
La căpătâiul mortului.
34 Peste copil, apoi s-a-ntins
Şi-n mâini, palmele i-a cuprins,
Iar buzele şi le-a lipit
De gura celui adormit.
Trupul s-a încălzit, de-ndat’.
35 Atunci, prorocul l-a lăsat
Şi prin odaie s-a-nvârtit.
În urmă, el a revenit
La trupul ce zăcea în pat
Şi peste el s-a aşezat.
Copilu-atunci, prins de fiori,
A strănutat de şapte ori.
Pe urmă, ochii a deschis.
36 Atuncea, Elisei a zis
Către Ghehazi, care sta
Afară şi îl aştepta:
„Cheamă-o pe Sunamită-ndată!”
Ea a venit la el, speriată,
Iar Elisei i-a spus apoi:
„Poţi să-ţi iei fiul înapoi.”
37 Femeia i s-a închinat,
Pe al ei fiu ea l-a luat,
Iar după ce se-nchină iară,
Ieşit-a cu copilu-afară.
38 Către Ghilgal s-a îndreptat,
În urmă, Elisei, urmat
Şi de Ghehazi, sluga lui.
În ţara Israelului,
Pe vremea ‘ceea bântuia
O foamete ce chinuia
Pe toţi locuitorii ei.
Alăturea de Elisei,
Şedeau fii prorocilor.
Chemându-l pe-al său slujitor,
El zise: „Pune oala mare,
Pe foc, şi dă-le de mâncare,
Feciorilor prorocilor!
Fă-le o ciorbă, tuturor!”
39 Unul din ei a alergat
Pe câmp, unde a căutat
Nişte verdeţuri. A găsit
O viţă ce s-a dovedit
Sălbatică. Viţa avea,
Un fel de curcubeţi, pe ea.
(Cât despre curcubeţi-acei,
Un fel de castraveţi, sunt ei.)
Omul acela n-a ştiut
Că sunt sălbatici. Şi-a umplut,
Îndată, haina, iar apoi,
A mers acasă, înapoi.
El, curcubeţii, i-a tăiat
Şi-n oală-apoi, i-a aruncat.
40 Când ciorba fost-a isprăvită,
A fost la oameni împărţită,
Însă cei care au mâncat
Din ea, îndată au strigat:
„Vai, omule-al lui Dumnezeu,
Moartea-i în oală! Auăleu!”
41 Atuncea Elisei a spus:
„Luaţi făină!” Ei au pus,
Făină-n oală, de îndată,
Iar ciorba putea fi mâncată.
Din ceea ce-a fost rău în ea,
Acum nimic nu mai avea.
42 Din Bal-Şalişa, a venit,
Atunci, un om care-a voit –
Din primul rod ce îl avea –
Un dar, lui Elisei să-i dea.
Pâine din orz, omul făcuse
Şi douăzeci, cu el, aduse.
Un sac cu spice-a mai adus.
Atuncea, Elisei a spus:
„Fă bine, dă la fiecare –
Din aceşti oameni – de mâncare.”
43 Îndată, al său slujitor
L-a întrebat: „La ăst popor,
Cum să îi dau eu, de mâncare?
Nu sunt o sută de inşi, oare?”
Dar Elisei a glăsuit:
„Să faci precum ţi-am poruncit,
Căci Domnul zice: „Veţi vedea
Că hrană va mai rămânea,
După ce toţi vor fi mâncat
Şi toţi se vor fi săturat.”
44 Pâinile-atunci s-au împărţit
Şi fiecare a primit
De a mâncat, pe săturate.
Şi resturi fost-au adunate,
Căci pâinile au prisosit,
După cum Domnul a vorbit.