Luca
1
Fiindcă mulţi au început
Şi o istorie-au făcut,
Despre ceea ce s-a-ntâmplat
La noi – cum ne-au încredinţat
Cei cari cu ochii au văzut
Tot ce a fost de la-nceput
Şi fiecare a sfârşit,
Apoi, Cuvântul de-a slujit –
Şi eu, cu cale, am aflat –
După ce-atent am cercetat,
Cu de-amănuntul, fiecare
Din lucrurile-acelea care
S-au petrecut, ca să le ştiu
Obârşia – acum, să-ţi scriu
Tot ce cunosc, în aste file,
Mult prea alese Teofile,
Să poţi şti ce temeiuri are
Noua învăţătură, care,
Abia acum, ţi-ai însuşit-o,
Când, prin viu grai, ai dobândit-o.
Irod, tocmai în vremea ‘ceea,
Împărăţea peste Iudeea.
La el, un preot, s-a aflat
Cari, Zaharia, s-a chemat;
Era din a lui Abia ceată,
Iar soaţa sa era luată
Din fetele lui Aron – ea,
Elisaveta, se numea.
Cei doi, neprihăniţi, erau
Şi, fără pată, împlineau
Poruncile, rânduieli toate,
Care, de Domnul, au fost date.
Deşi soţii, bătrâni, erau,
Urmaşi, ei – încă – nu aveau,
Fiindcă stearpă se găsea
Elisaveta. Când slujea,
Odat’, la rândul cetei lui,
Chiar Zaharia, Domnului,
Cum era obiceiul lor –
Adică al preoţilor –
Sorţi-au voit să-l desemneze,
Pe el, vrednic, să tămâieze,
10 În Templul Sfânt. În faptul serii,
Veni şi ceasul tămâierii,
Iar tot norodul adunat,
Afară, rugi a înălţat.
11 Atunci, îngerul Domnului,
În latura altarului,
Din partea dreaptă, s-a ivit.
12 Când Zaharia l-a zărit,
Lângă altar, stând în picioare,
Cuprins a fost, de-o spaimă mare,
13 Dar îngerul, băgând de seamă
Că e speriat, i-a zis: „N-ai teamă,
Pentru că sunt trimis a-ţi spune,
Precum că a ta rugăciune,
De Domnul, a fost ascultată.
Soaţa-ţi va fi însărcinată
Şi-un fiu o să îţi zămislească.
Ioan are să se numească
Pruncul, care-ţi va fi dat ţie.
14 O pricină de veselie
Îţi dăruie naşterea lui –
Şi ţie şi norodului –
15 Căci mare, el va fi, mereu,
Privit, de Domnul Dumnezeu.
De vinuri, trebuinţă n-are;
Iar băuturi ameţitoare,
Nicicând, el nu va fi băut.
De Duhul Sfânt, va fi umplut –
Cum Domnul a găsit cu cale –
Din pântecele mamei sale.
16 Pe mulţi fii, ai lui Israel,
La Domnu-i va întoarce el.
17 Va merge-n faţa Domnului,
În duhul şi puterea lui
Ilie, spre-a putea, apoi,
Ca să întoarcă înapoi,
Inimile părinţilor,
Spre fiii şi fiicele lor;
Ne-ascultătorii, la umblare
Pe-a înţelepţilor cărare,
Precum cei ce-s neprihăniţi,
Ca astfel – bine pregătiţi –
Să fie toţi ai Domnului,
Într-un norod, pe voia Lui.”
18 Când Zaharia a-ntrebat,
„Cum voi fi eu, încredinţat,
De toate câte mi le-ai spus,
Căci tinereţea mea s-a dus –
Şi-asemenea-i nevasta mea –
De-acum, bătrână e şi ea?”,
19 Îngeru-a zis: „Gavril sunt eu!
În faţă-I stau, lui Dumnezeu!
El m-a trimis să îţi vorbesc
Şi, vestea, să-ţi împărtăşesc.
20 Ascultă dar, cum ai să ştii
Că-i drept ce-am zis: mut ai să fii,
Până se va fi petrecut
Tot ce ţi-am spus, căci n-ai crezut
Cuvintele ce le vestesc,
Care, la vreme, se-mplinesc!”
21 Norodul strâns, afară sta –
Pe Zaharia-l aştepta,
Nedumerit, fără să ştie,
De ce, în Templu, întârzie.
22 Însă, atunci când a ieşit,
Văzând că graiul i-a pierit,
Toţi cei prezenţi au priceput
Că o vedenie-a avut.
Făcea doar semne – n-avea glas –
Şi mut, de-atuncea, a rămas.
23 Când Zaharia şi-a-mplinit
Slujba, acasă a venit.
24 Mult timp n-a mai trecut şi iată
Că a rămas însărcinată
Elisaveta – se-mplinise
Ceea ce îngerul vestise.
Cinci luni, ascunsă, s-a ţinut,
Zicând: „Uite ce mi-a făcut
25 Domnul, atunci când S-a uitat
La mine şi m-a cercetat,
Luând ocara ce-o aveam
Şi, printre oameni, o purtam!”
26 A şasea lună, când veni,
Gavril, din ceruri, se porni –
Trimis de Dumnezeu – să cate,
În Galileea, în cetate –
La Nazaret – o fată-anume:
Maria era al ei nume.
27 Fecioara cea neprihănită,
Cu Iosif, era logodită –
Acela care, după neam,
Era din al lui David ram.
28 În casă, îngeru-a intrat,
Iar după ce s-a-nfăţişat,
I-a zis Mariei: „Plecăciune!
Trimis sunt pentru a îţi spune,
Că mare har, ai căpătat!
Domnu-i cu tine, ne-ncetat,
De-aceea, binecuvântată,
Între femei, eşti!” Tulburată,
29 De vorbele ce le-asculta,
Maria, gându-şi frământa,
Cu întrebări, să afle vrând,
Urarea, ce-o fi însemnând.
30 Îngeru-i zise: „Nu te teme
Mario, căci, în astă vreme,
Domnul, din cer, te-a cercetat
Şi îndurare-ai căpătat.
31 Nu va mai trece mult şi, iată:
Vei rămânea însărcinată!
Un fiu, tu ai să zămisleşti
Şi-apoi, Iisus ai să-L numeşti.
32 El fi-va mare – cum nu-i alt’! –
Şi Fiu, al Celui Prea Înalt,
Va fi numit. Are să-I fie –
De Domnul – jilţul de domnie
Al Tatălui Său David, dat.
33 De-a pururi, fi-va-nscăunat,
Ca să împărăţească El,
Peste întregul Israel.
Astfel, a Lui Împărăţie,
Fără sfârşit, are să fie!”
34 Atunci, Maria a-ntrebat:
„Dar nici nu ştiu eu, de bărbat!
Deci, cum va fi înfăptuit,
Ceea ce, astăzi, mi-ai vestit?”
35 Îngeru-a zis: „Duhul Sfânt vine
Şi se pogoară peste tine.
De Domnul, fi-vei ocrotită,
De faţa Lui, vei fi umbrită,
Iar Sfântul care-n lume vine –
Cel ce va fi născut prin tine –
A fost, e, şi va fi mereu,
Chemat Fiu al lui Dumnezeu.
36 Elisaveta – ruda-ţi – iată,
Acuma, e însărcinată,
La bătrâneţe – deşi ei,
„Stearpă”-i ziceau, între femei.
37 Nici un Cuvânt al Domnului,
Nu e lipsit de forţa Lui!”
38 Maria zise: „Iată, eu
Sunt roabă a lui Dumnezeu.
Să mi se facă, cum ai spus!”
În urmă, îngerul s-a dus.
39 Nu după mult timp, s-a sculat
Maria-n grabă şi-a plecat,
Urcând spre munţi, dorind să cate,
Atunci, în Iuda, o cetate.
40 La ruda sa, merge Maria.
Când a ajuns, la Zaharia,
Şi-n a lui casă a intrat,
Elisavetei i-a urat
41 De bine. Cum a auzit,
Urarea ei, a şi simţit
Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut
Şi, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.
42 Apoi, strigă înflăcărată:
„În veci, fii binecuvântată,
Între femei, căci, ne-ncetat,
Rodu-ţi e binecuvântat!
43 Cum, oare, de mi-a fost dat mie,
Chiar maica Domnului să vie,
Aicea, în sălaşul meu?
44 De bucurie-am simţit eu,
În pântece, cum mi-a săltat
Pruncul, atunci când mi-ai urat.
45 Ferice celei ce-a crezut,
Ce i s-a spus, căci am văzut
Cum lucrurile ce-au fost spuse,
Din partea Domnului, sunt duse,
Neîncetat, la-ndeplinire,
Fără de nici o şovăire!”
46 Maria-a zis: „Sufletul meu,
Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –
47 Mântuitorul meu – în care,
Al meu duh, bucurie, are,
48 Pentru că a găsit cu cale,
Starea smerită-a roabei Sale,
Să o privească; şi-acum, iată
Ce fericire mi se-arată!
De neamuri, eu voi fi numită –
De-acum încolo – fericită!
49 Atotputernicul – văd bine –
Făcu mari lucruri, pentru mine.
E Sfânt Numele Domnului!
50 Cât despre bunătatea Lui,
Eu ştiu că îndurarea-I mare –
Din neam, în neam – peste cei care
Se tem de El, se va întinde.
51 Putere, braţul Său cuprinde!
El, gânduri ce au încolţit
La cei mândri, a risipit;
52 Iar pe cei tari i-a răsturnat,
De la domnie, şi-a-nălţat
Pe cei care au fost smeriţi.
53 Pe cei flămânzi şi necăjiţi,
Cu bunătăţi, i-a săturat;
Pe cei bogaţi, afar’ i-a dat,
Cu mâna goală. Apoi, El
54 Şi-a amintit de Israel –
De robul său – de mila-I mare,
Venindu-i în ajutorare,
55 De îndurarea arătată
Seminţiei lui Avram, odată –
Aşa cum a făgăduit
Părinţilor, când le-a vorbit,
Spunând că ea are să ţie
În veci, pentru-lor seminţie.”
56 Mult timp, a mai şezut Maria,
La ruda sa, la Zaharia;
S-au scurs trei luni, şi-abia apoi,
S-a-ntors acasă, înapoi.
57 Când timpul i se împlinise,
Elisaveta zămislise
Un fiu. De cum au auzit,
58 Vecini şi rudele-au venit,
La ea, şi toţi s-au bucurat,
Că Dumnezeu i-a arătat,
În bunătatea Lui cea mare,
Atât de multă îndurare.
59 A opta zi, toţi cei din jur,
Să taie pruncul împrejur,
Veniră. Ei s-au mai gândit
Să-i dea un nume potrivit –
Deci, Zaharia – pruncului,
Cum se numea şi tatăl lui.
60 Dar mama sa a cuvântat:
„Nu! El, Ioan, va fi chemat!”
61 Miraţi, ăst nume să-l audă,
Ei ziseră: „Dar nici o rudă,
Din toate câte ştim că ai,
Nu poartă numele ce-l dai!”
62 Şi toţi, spre tatăl lui, priveau,
Făcându-i semne, căci voiau
A şti care-i părerea lui,
Privind numele pruncului.
63 Dar Zaharia n-a vorbit;
Când o tăbliţă a primit,
Numele pruncului, l-a scris
Şi, totodată, a şi zis:
„Ioan, copilul e chemat!”
Mesenii, toţi, s-au minunat,
De ce-au văzut şi-au auzit,
64 Iar Zaharia a simţit
Că limba i s-a dezlegat
Şi graiul şi-a recăpătat.
Apoi, a tot vorbit mereu
Şi-a lăudat pe Dumnezeu.
65 Pe toţi vecinii i-a cuprins
Frica, iar vestea s-a întins,
În tot acel muntos ţinut –
Din Iuda – încât a ştiut
Oricine, ce s-a întâmplat,
Când pruncul nume-a căpătat.
66 Aceia care auzeau
Aceste lucruri, se-ntrebau:
„Ce va urma, oare, să fie,
Pruncul acesta? Cine ştie…”
De-atunci, mâna lui Dumnezeu
A fost, cu-acel copil, mereu.
67 Când Zaharia a primit
Duhul Cel Sfânt, a prorocit:
68 „Să fie binecuvântat
Al nostru Domn, neîncetat!
Şi binecuvântat e Cel
Cari Domn îi e, lui Israel,
Pentru că şi-a răscumpărat
Poporul, când l-a cercetat!
69 Ne-a ridicat o mântuire” –
Sau „corn”, greceşte-n tălmăcire –
„Puternică, mare, aleasă,
La al Său rob, David, în casă,
70 Aşa precum El ne-a vestit,
Prin sfinţii Săi ce-au prorocit,
Din vremea veche – mântuire
71 De-ai noşti’ duşmani şi izbăvire
Din mâinile acelor care,
Ne urmăreau, cu ură mare!
72 Astfel, arată Dumnezeu,
A Sa-ndurare, tot mereu,
Celor care părinţi ne sânt:
Îşi ţine al Său legământ,
73 Cum, lui Avram, El i-a jurat,
74 Că după ce vom fi scăpat
De-ai noşti’ vrăjmaşi, prin mâna Lui,
Cu toţi sluji-vom Domnului,
Fără de frică, locuind
75 În faţa Lui şi vieţuind
Doar în sfinţenie şi iubire,
În pace şi neprihănire,
În viaţa care ni s-a dat.
76 Tu, pruncule, ai fost chemat
Să fii proroc al Domnului.
Vei merge, înaintea Lui,
Cărarea, să Îi pregăteşti,
77 Poporului, să-i dăruieşti
A mântuirii cunoştinţă,
Ca astfel, să aibă ştiinţă
Că mântuirea tuturor,
Stă-n ştergerea păcatelor
78 Şi-o datorăm Domnului, care,
Ne-a dat atâta îndurare.
În urma ei, ne-a cercetat
Soarele Său, ce s-a-nălţat
79 Să lumineze, schimbând sorţii,
Celor ce zac în umbra morţii,
Şi îndemnând, pe fiecare,
Să calce pe-a păcii cărare!”
80 Din zi, în zi, pruncul creştea
Şi-n duh, mereu, se întărea.
Doar în pustiu a locuit,
Pân’ vremea i s-a împlinit –
Abia atunci, venit-a el
De se-arată, lui Israel.