1 Când s-a sfârşit acel Sabat,
Femeile au cumpărat
Miresme, iar apoi, s-au dus,
Să ungă trupul Lui Iisus.
Alăturea de Magdalina,
Către mormânt, suiau colina –
În pas uşor şi fără teamă –
Maria – a lui Iose mamă –
Cu Salome, mână în mână.
2 În prima zi din săptămână,
Când soarele a răsărit,
Către mormânt, ele-au pornit.
3 Neliniştite, se simţeau
Şi, tot mereu, se întrebau:
„Cum vom putea? Cine-i în stare,
Să-mpingă piatra ‘ceea mare,
De pe mormânt?” Când au ajuns
4 Şi-n cimitir, ele-au pătruns,
Văzură piatra folosită
Drept uşă, că e prăvălită.
5 Îndată, în mormânt intrară
Şi cu privirea-l cercetară.
Au tresărit, când au văzut
Un tinerel, ce-a apărut
La dreapta lor, înveşmântat
În haine albe. S-au speriat
Femeile, când l-au zărit,
6 Dar vorba lui, le-a liniştit:
„Vă rog, să nu vă-nspăimântaţi!
Eu ştiu că voi Îl căutaţi
Pe Cel ce fost-a răstignit.
Însă, degeaba aţi venit.
Iisus, din morţi, a înviat
Aşa precum v-a înştiinţat!
Veniţi acum, ca să vedeţi
7 Unde-a zăcut! Vestea duceţi,
Lui Petru şi-ucenicilor,
Că înviat-a Domnul lor.
În Galileea, veţi putea,
Curând, cu toţii, a-L vedea.”
8 Ele, afară, au ieşit,
Şi-nspământate, au fugit.
N-au spus, la nimeni, ce-au văzut,
La cimitir, căci s-au temut.
9 După ce Paştele-a trecut,
Când săptămâna a-nceput,
Iisus, din morţi, a înviat
Şi, mai întâi, S-a arătat
Celei pe care-o vindecase,
Când şapte draci, din ea, El scoase;
Maria Magdalina fuse,
Femeia care Îl văzuse
Prima, după ce a-nviat.
10 Ea a fugit şi a-nştiinţat
Pe ucenici; ei Îl plângeau,
Pe Domnul, şi se tânguiau.
11 Că El e viu, nu au crezut,
Nici că Maria L-a văzut.
12 Apoi, Iisus S-a arătat
La doi discipoli ce-au plecat,
Cu treburi, undeva la ţară.
Pe drumul lor, în fapt de seară,
Li S-a înfăţişat Iisus.
13 Aceştia, bucuroşi, au spus
Şi celorlalţi, că L-au văzut –
Dar nici pe ei, nu i-au crezut.
14 Iisus se-ntoarse înapoi,
La toţi cei unsprezece-apoi,
Şi astfel, li S-a arătat,
Să creadă că a înviat.
În casa lor, când a venit,
Pe ucenici, El i-a găsit,
În jurul mesei, adunaţi.
Atuncea, ei au fost mustraţi
Pentru-a lor inimă-mpietrită,
Şi necredinţa dovedită,
Mereu, când veşti au căpătat –
Prin martori – că a înviat.
15 Apoi, le-a zis: „O să porniţi,
Ca Evanghelia s-o vestiţi.
O veţi purta din gură-n gură,
S-o afle orişice făptură.
16 Cel care crede, se botează
Şi-n felu-acesta, se salvează –
Căci o să fie mântuit –
Iar cine nu, e osândit!
17 Iată ce semne-i însoţesc
Pe toţi acei ce dovedesc
Credinţă: în Numele Meu,
Ei au să poată, tot mereu,
Să scoată draci; mai pot apoi,
Ca să vorbească în limbi noi;
18 Pot, şerpi, în mână, ca să ia;
Ceva de moarte, de vor bea,
Nu au să fie vătămaţi;
Bolnavii fi-vor vindecaţi,
Când, aceşti ucenici ai Mei,
Vor pune, mâna, peste ei.”
19 Domnul Iisus, când a sfârşit,
Cu ucenicii, de vorbit,
Uşor, la cer, S-a înălţat
Şi locul şi l-a reluat,
Şezând la dreapta Domnului.
20 Cât despre ucenicii Lui,
Aceştia-n lume au pornit
Şi-apoi, au propovăduit,
Aşa cum i-a-nvăţat Iisus.
În orice loc, paşii i-au dus,
Le sta alături Dumnezeu,
Care, prin ei, lucra mereu.
Cu semne, El Şi-a însoţit
Cuvântul, şi L-a întărit,
Ca noi să Îl avem, din plin,
În vecii vecilor. Amin.