1 În vremea ‘ceea, mulţi s-au dus,
Ca să Îl vadă, pe Iisus.
Atât de mulţi se îmbulzeau
În juru-I, încât se călcau,
Unii pe alţii, în picioare.
Văzând acea mulţime mare,
El zise ucenicilor:
„Întâi, de-a Fariseilor
Plămadă – de-al lor aluat –
Să vă feriţi, neîncetat.
Făţărnicia e acea
Plămadă – vă feriţi de ea!
2 Nimic nu e acoperit,
Ce nu va fi descoperit.
Şi nu este nimic ascuns,
Ce va rămâne nepătruns.
3 Ceea ce-n beznă aţi rostit,
Fi-va-n lumină, auzit.
Ce la ureche veţi şopti –
În odăiţe – se va şti,
Şi se va spune tuturor,
De la-nălţimea caselor.
4 Vă spun dar, prieteni ai Mei:
Să nu vă temeţi de acei
Ce ucid trupul, iar apoi,
Nimic nu mai pot face. Voi,
5 Teamă, s-aveţi de-Acel care,
Când a ucis, putere are,
Trupu-n gheenă, să îl piardă
Şi-n al ei foc, totul, să ardă.
Aşadar, grijă să aveţi:
De El, mereu, să vă temeţi!
6 Cinci vrăbii, nu-s, cu doi bani, date?
Totuşi, ele nu sunt uitate,
De Domnul. Fiţi încredinţaţi:
7 Perii din cap, vi-s număraţi!
Deci, nu vă temeţi, căci, să ştiţi,
Că mult mai mult, voi preţuiţi
Decât acele vrăbii. Eu,
8 La îngerii lui Dumnezeu,
Mărturisi-voi, despre cel
Care, la rândul său, şi el
Mărturiseşte despre Mine,
În faţa lumii. Însă, cine
9 Ascunde, mărturia Mea,
O cruntă soartă, va avea,
Căci Mă voi lepăda şi Eu,
De el, faţă de Tatăl Meu.
10 Cel ce-mpotriva Fiului
Vorbeşte, e iertat. Dar nu-i
Iertat acel care huleşte
Şi-n contra Duhului vorbeşte.
11 În sinagogi, când veţi fi duşi
Şi-n faţa stăpânirii puşi,
Nu vă gândiţi la ce puteţi,
În apărare, să spuneţi,
12 Căci, de la Duhul Sfânt, primiţi,
În acel ceas, ce să vorbiţi.
13 Un om, din gloată, lui Iisus,
„Învăţătorule!” – i-a spus –
„Iată că al meu frate vine
Şi vrea, a împărţi, cu mine,
Azi, toată moştenirea noastră.”
14 „Ce-am Eu, cu moştenirea voastră?
Oare, sunt Eu împărţitor?
Sunt, peste voi, judecător?” –
L-a întrebat, pe om, Iisus.
15 Apoi, celor prezenţi, le-a spus:
„Feriţi-vă de lăcomie!
Voiesc, acum, ca toţi să ştie,
Că nu stă viaţa omului,
În plinul avuţiei lui.”
16 Iisus, o pildă, le mai zise:
„Ogorul, unui om, rodise.
Omul acel – foarte bogat –
17 De gânduri, fost-a măcinat.
El spuse: „După ce-mi adun
Recolta, unde-o să mi-o pun?
18 Grânarul vechi, am să îl stric
Şi-altele, mari, am să ridic.
Putea-voi, astfel, strânge-n ele,
Roada, din ţarinile mele.
19 După ce toate-am să le-adun,
Eu, sufletului meu, îi spun:
Ai bunătăţi, câte voieşti,
Pentru mulţi ani. Să te-odihneşti,
Mănâncă şi te veseleşte!
Iată, nimica nu-ţi lipseşte!”
20 Dar, Dumnezeu a cuvântat:
„Nebunule!” – El i-a strigat –
„La noapte, îţi va fi cerut,
‘Napoi, sufletul. Ce-ai făcut?
Tot ceea ce-ai agonisit,
De cine fi-va folosit?”
21 La fel este şi cu acel
Care-şi adună, pentru el,
Comori, fără să se gândească
Cum poate să se-mbogăţească,
Dacă-şi va aduna, mereu,
Averi, faţă de Dumnezeu.”
22 Apoi, la ucenici, Iisus,
Aceste vorbe, le-a mai spus:
„De viaţă, nu vă-ngrijoraţi,
Gândindu-vă ce-o să mâncaţi,
Sau ce-o să beţi. De trup, la fel:
Să nu vă-ngrijoraţi de el,
Gândindu-vă ce-o să purtaţi
Şi ce anume-o să-mbrăcaţi.
23 Căci, decât hrana, viaţa are
Un preţ, care-i, cu mult, mai mare.
Mai mare-i preţul trupului,
Decât îmbrăcămintea lui.
24 Priviţi la corbi: nu seamănă,
Nici, în grânar, nu adună;
Şi totuşi, Domnul îi hrăneşte;
Iar dacă astfel se-ngrijeşte,
De păsări, Dumnezeu, apoi,
Cu cât sunteţi, mai de preţ, voi!
25 Dar cine şi-a adăugat,
Un cot – fiind îngrijorat –
La viaţa lui? Când nu puteţi,
26 Un lucru mic ca să faceţi,
Atunci, de ce vă-ngrijoraţi,
De altele? Să vă uitaţi,
27 La crinii de pe câmp, cum cresc:
Nu torc, nu ţes, nu împletesc,
Şi totuşi, nici un domnitor –
Nici Solomon – asemeni lor,
N-a fost vreodată-mpodobit.
28 Deci, dacă Domnul a gătit,
Astfel, iarba câmpurilor –
Ce astăzi e, dar, în cuptor
E aruncată, mâine chiar –
Cum nu vă va-mbrăca El dar,
Pe voi, care, de preţ, sunteţi?
29 Ce-o să mâncaţi sau ce-o să beţi,
Nicicând, voi să nu căutaţi,
Iar mintea, nu vă frământaţi!
30 Toate acestea-s căutate,
De neamuri. Ele vă sunt date,
De Tatăl vostru, care ştie,
De ce anume, va să fie
Nevoie. Acum, ascultaţi:
31 Voi, mai întâi, să căutaţi
Împărăţia Domnului
Şi cu neprihănirea Lui,
Şi-apoi, aceste lucruri – toate –
În plus, au să vă fie date.
32 De-aceea, zic Eu: turmă mică,
Tu, niciodată, să n-ai frică,
Fiindcă eşti a Tatălui
Şi-ţi dă Împărăţia Lui.
33 Vă vindeţi tot! Pomană daţi!
Apoi, pungi noi, să căutaţi,
Care, nicicând, nu se-nvechesc
Şi, pe vecie, dăinuiesc.
Aceasta-i ceea ce vă cer;
Comoara voastră e, în cer:
De hoţi, nu poate fi furată
Şi nici de molie mâncată.
34 Unde aveţi comoara, voi
Aveţi şi inima, apoi.”
35 „Încins, mijlocul să vă fie,
Şi-aprinsă, a voastră, făclie!
36 Să fiţi ca nişte oameni care
Stau şi-şi aşteaptă, cu răbdare,
Stăpânul ce s-a dus la nuntă.
Ei, cu atenţie, ascultă,
Spre a-i putea deschide-n dată,
Stăpânului, când o să bată.
37 Ferice de-acei robi, pe care,
De veghe stând, în aşteptare,
Stăpânul are să-i găsească!
Vă spun că o să-i răsplătească:
Pe-aceia-i va pofti în casă
Şi-i va sluji, chiar el, la masă.
38 Dacă la straja-a doua apare –
Sau chiar la straja următoare –
Pe cel pe care-o să-l găsească
Veghind, are să-l răsplătească.
39 Dacă stăpânul casei ştie,
Ceasul, la care va să vie
Hoţul, el este pregătit
Şi nu se lasă jefuit.
40 Şi voi, mereu, gata să fiţi,
Că-n ceasu-n care nu gândiţi,
Veni-va Fiul omului!
Vegheaţi, în aşteptarea Lui!”
41 Petru a zis, către Iisus:
„Doamne, Tu, pentru noi, ai spus
Această pildă, sau voieşti,
Prin ea, la toţi, să Te gândeşti?”
42 Domnul răspunse: „Cine-i, oare,
Ispravnicu-nţelept, pe care,
Stăpânul are să-l aşeze,
Peste-ai săi robi, ca să-i vegheze,
Să le dea hrana rânduită,
Mereu, la vremea potrivită?
43 Ferice de robul acel,
Care-i găsit făcând la fel,
La-ntoarcerea stăpânului!
44 Adevărat vă spun, că lui,
Cinste, să-i dea, stăpânul are,
Şi îl va pune, cel mai mare,
Peste întreaga-i avuţie.
45 Dar vai şi-amar are să fie,
De robul care se gândeşte:
„Stăpânul meu mai zăboveşte;
Încă nu vine”, şi pe toate
Slugile sale, le va bate,
Mâncând apoi şi bând, cu sete,
Până când are să se-mbete.
46 Stăpânul robului acel
Veni-va, când nu ştie el
Şi, în bucăţi, îl va tăia.
Soarta, pe care-o va avea,
Va fi asemenea celor
Necredincioşi, în lucrul lor.
47 Robul, cari voia i-a ştiut
Stăpânului, dar n-a făcut
Aşa precum el a dorit,
Are să fie pedepsit,
Cu multe lovituri. Cel care
48 N-a cunoscut ce voie are
Stăpânul, iar, în ce-a făcut,
E vrednic de a fi bătut,
Puţine lovituri, primeşte,
Neştiutor căci se vădeşte.
Celui ce mult îi este dat,
De multe fi-va întrebat;
Cui i se-ncredinţează mult,
I se va cere şi mai mult.”
49 „Foc, pe pământ, Eu am venit,
Ca să arunc. Ce am dorit,
Este ca el să fie-aprins,
Pe al pământului cuprins.
50 Am un botez şi, ne-apărat,
Cu el, voi fi Eu, botezat.
Şi mult doresc să se-mplinească.
51 Poate că mulţi au să gândească,
Cum că de-aceea, aici, sânt,
Să aduc pacea, pe pământ.
Dar Eu vă spun: greşesc cei care
Gândesc aşa, căci dezbinare
Adus-am. Deci, să ţineţi minte
52 Că, de acuma, înainte,
Dacă-ntr-o casă-s cinci aflaţi,
Trei au să fie dezbinaţi
În contra celor doi, iar ei
Vor fi-mpotriva celor trei.
53 Tatăl, în contra fiului,
Iar fiu-n contra tatălui,
Au să se afle dezbinaţi.
Cât despre mame, să aflaţi,
Că-n contra fiicelor fi-vor,
Iar ele-n contra mamelor.
Soacra-mpotrivă o să-i fie
Nurorii, care o să vie
Şi împotrivă – veţi vedea –
Că, soacrei sale, o să-i stea.”
54 El a mai zis, noroadelor:
„De câte ori vedeţi un nor,
Că se ridică la apus,
Voi, de îndată, aţi şi spus:
„Ploaia veni-va imediat”,
Şi chiar aşa s-a întâmplat.
55 Când suflă, de la miazăzi,
Vântul, gândiţi: „În astă zi,
Mare zăduf are să vie”,
Şi chiar aşa are să fie.
56 Făţarnicilor ce sunteţi!
Voi, faţa cerului, puteţi,
În orice clipă, s-o citiţi,
Dar vremea, n-o deosebiţi?
57 Oare de ce, nu încercaţi,
Ca singuri, drept, să judecaţi?
58 Iată ce-i bine ca să faci:
Cu-al tău pârâş, să te împaci,
Cât încă, eşti, pe drum, cu el;
Să nu te dea omul acel,
Cumva, pe mâna judelui,
Şi-acesta, temnicerului,
Apoi, să te încredinţeze,
Şi-n urmă, să te-ntemniţeze,
59 Pentru că-ţi spun, adevărat,
Că nu vei fi eliberat,
Decât când ai să-napoiezi
Tot ceea ce îi datorezi.”