1 În acea vreme, la Iisus,
Au venit unii şi I-au spus,
Ceea ce li s-a întâmplat,
Unor Galileeni. Pilat
Amestecă, sângele lor,
Odată cu al jertfelor,
Care, de ei, au fost aduse.
2 Când au sfârşit, Iisus le spuse:
„Ce credeţi voi, despre acei
Galileeni? Gândiţi că ei,
Mai mult oare-au păcătuit,
Decât ceilalţi, de au murit?
3 Vă spun că nu! Însă, să ştiţi,
Că dacă nu vă pocăiţi,
La fel, o să păţiţi şi voi!
4 Cei optsprezece inşi apoi,
Peste cari, turnul a căzut,
Din Siloam – cum aţi văzut –
Încât, cu toţii au pierit,
Mai mult oare-au păcătuit,
Decât acei, pe care-i ştim,
Că-s astăzi, în Ierusalim?
5 Vă spun că nu! Însă, să ştiţi,
Că dacă nu vă pocăiţi,
La fel, o să păţiţi şi voi,
Pierind cu toţii, mai apoi!”
6 O pildă, le-a mai zis Iisus:
„În via sa, un om a pus,
Un mic smochin. Când a venit,
Să-i strângă roada, n-a găsit
Nimica, în frunzişul lui.
7 Atunci, i-a spus, vierului:
„Trei ani trecut-au, de când vin,
Ca să strâng roadă, din smochin.
Dar, nu rodeşte. La ce bun,
Să îl mai las? Taie-l, îţi spun!
De ce să facă umbră-n van,
8 Pământului?” „Doamne, un an,
Mai lasă-l, încă!” – l-a rugat
Vierul – „Iată, am săpat,
Îi pun gunoi, la rădăcină
9 Şi, poate-n anul ce-o să vină,
Roade, din el, tu o să ai.
De nu rodeşte, poţi să-l tai!”
10 În sinagogă, a intrat
Iisus, în ziua de Sabat,
Să-mpartă-nvăţătura Lui,
Cu dragoste, norodului.
11 Acolo-n sinagoga ‘ceea,
Iisus dădu peste femeia,
Ce de optzeci de ani avea,
Un duh, care o stăpânea;
Era un duh de neputinţă,
Care ţinea, biata fiinţă,
Îngârbovită; dar Iisus,
12 Văzând-o, o chemă şi-a spus:
„Femeie! Iată, dezlegată,
De neputinţă, eşti!” Îndată,
13 Mâna-Şi întinse, peste ea,
Sfărmând lanţul ce-o stăpânea.
Ea, spatele, şi-a îndreptat
Şi-apoi, pe Domnu-a lăudat.
14 Însă, atunci, fruntaşul care,
În sinagogă, e mai mare,
Se-nfurie, că în Sabat,
Iisus, un om, a vindecat.
Către norod, el zise: „Sânt –
Cum ştim cu toţii – pe pământ,
Lăsate şase zile-n care
Putem face orice lucrare!
Veniţi dar, să vă vindecaţi,
În timpul lor! Nu aşteptaţi,
Să vină ziua de Sabat!”
15 „Făţarnicilor!” – a strigat
Iisus, atunci – „Care din voi,
La iesle, nu merge, şi-apoi,
După ce-şi va fi dezlegat
Bou, sau măgar – chiar de-i Sabat –
Nu-şi duce vitele, la apă?
Care, din voi, nu le adapă?
16 Biata femeie ce să zică?
Ea nu e, a lui Avram, fiică?
Optzeci de ani, a fost legată,
De către diavol. Dezlegată,
Ea nu trebuie să mai fie?
Al ei Sabat să nu mai vie?”
17 Când vorbele I-au auzit,
Cei, care s-au împotrivit,
Tăcură, căci s-au ruşinat.
Norodu-n schimb s-a bucurat
Văzându-L pe Iisus că poate
Să facă lucruri, minunate.
18 El a mai zis: „Ce va-nsemna,
Cu ce voi mai asemăna,
Împărăţia Domnului?
19 E-asemenea grăuntelui
Muştarului, de-un om luat
Şi, în grădină, aruncat.
Acel grăunte a crescut
Şi-ntr-un copac, s-a prefăcut,
Iar păsările cerului,
Cuiburi, aveau, în frunza lui.”
20 Când, astă pildă, a sfârşit,
O alta le-a istorisit:
„Împărăţia cerului
21 E-asemeni aluatului,
Ce de-o femeie-a fost luat
Şi, în făină, mestecat –
În trei măsuri – de a dospit
Tot ce fusese plămădit.”
22 Către Ierusalim, mergea
Iisus. Pe drum împărtăşea,
În sate din calea Lui,
Învăţături, norodului,
Precum făcuse-n alte dăţi
Trecând prin sate si cetăţi.
23 „Doamne, mă iartă că-ndrăznesc:
Puţini sunt cei ce se găsesc,
Pe-a mântuirii cale, oare?” –
I-a pus un om, o întrebare.
24 Iisus răspunse: „Să nu staţi,
Ci vă grăbiţi, ca să intraţi,
Pe uşa strâmtă! Mulţi vor vrea,
Să intre, dar, nu vor putea.
25 Stăpânul, uşa, o să-nchidă
Şi n-are să o mai deschidă,
Când voi, ce-afară aţi rămas,
Veţi bate şi, cu jalnic glas,
Veţi zice: „Doamne, Te rugăm,
Deschide-ne, ca să intrăm!”
26 „În faţa Ta, noi am mâncat
Şi am băut. Ai învăţat
Norodu-n uliţele noastre” –
Veţi spune. La vorbele voastre,
27 Vă va răspunde El: „Plecaţi!
De Mine, să vă depărtaţi
Voi, toţi cei care săvârşiţi
Fărădelegi! Vă spun, să ştiţi:
Nu vă cunosc, nu ştiu ce vreţi
Şi nu ştiu, de unde, sunteţi!”
28 Va fi un plâns sfâşietor
Şi o scrâşnire-a dinţilor,
Când, pe Avram, o să-l zăriţi,
Isac şi Iacov – însoţiţi
De toţi prorocii Domnului –
Stând în Împărăţia Lui,
La masă; iar, cât despre voi,
Afară, scoşi, veţi fi apoi.
29 Veni-vor mulţi, din răsărit,
Precum şi de la asfinţit;
Din miazănoapte vor veni,
Din miazăzi; s-or întâlni,
Cu toţi, în cerul Domnului
Şi vor şedea la masa Lui.
30 Mulţi, dintre cei dintâi, de-acum,
Cei de pe urmă-or fi; precum,
Cei de pe urmă au să vie
Şi cei dintâi, ei au să fie.”
31 În ziua ‘ceea, la Iisus,
Câţiva din Farisei s-au dus,
Ca să-I vorbească. „Te grăbeşte!”,
Îi spuseră, „şi părăseşte,
Locul acesta-n graba mare,
Pentru că vrea, să Te omoare,
32 Irod!” El zise: „Vă duceţi,
Şi-acelei vulpi, să îi spuneţi:
„Scot draci, bolnavi tămăduiesc
Azi, mâine şi-am să isprăvesc,
A treia zi. Însă, acum,
33 Mai trebuie să fac un drum.
Poimâine, plec din acest loc,
Căci nu poate nici un proroc,
Să piară – aşa precum ştim –
Afară din Ierusalim.
34 Ierusalim, Ierusalime! –
Asemenea-ţi, nu mai e nime’!
Pe cei pe cari ţi i-am trimis –
Şi pe proroci – tu i-ai ucis.
Îi pierzi, pe cei trimişi, la tine!
De câte ori, pe lângă Mine,
Am vrut s-adun copiii tăi –
Precum găina, puii săi –
Tu n-ai vrut, cu-ndărătnicie!
35 Casa-ţi va rămânea pustie!
Vă spun, că nu Mă veţi vedea,
Până atunci, când veţi putea
Să spuneţi: „Cu adevărat,
Acela-i binecuvântat,
Care-n Numele Domnului,
Soseşte-acuma! Slavă Lui!”