1 Un Fariseu L-a invitat,
Pe Domnul – la un nou Sabat –
La el, acasă, să prânzească.
Alţi Farisei – să-L urmărească,
Îndeaproape – au venit
Şi cu atenţie-au pândit.
2 Un om, cari dropică avea,
În locu-acela se găsea.
Astfel, bolnavul a fost pus,
Grabnic, în faţa lui Iisus.
Toţi Îl priveau, nerăbdători.
3 Atunci, pe-ai Legi-nvăţători
Şi pe toţi Fariseii – care
Îl urmăreau, cu încordare –
Domnul Iisus i-a întrebat:
„Îngăduit e, în Sabat,
Să vindeci?” Însă, ei tăceau,
4 Căci, să răspundă, nu-ndrăzneau.
Apoi, El l-a tămăduit,
Pe bietul om, şi a vorbit:
5 „Care din voi, de s-a-ntâmplat,
Să-i cadă-n ziua de Sabat,
Copilul, boul, în fântână,
Va sta, ca să aştepte până
Va trece ziua, spre-a-l salva?
Se poate oare-aşa ceva?
Nu îl va scoate imediat,
Chiar dacă-i ziua de Sabat?”
6 Cu toţii au tăcut, chitic,
Căci n-au putut spune, nimic.
7 Văzând, pe cei care erau
Poftiţi la masă, cum grăbeau
Către un loc fruntaş, Iisus,
Această pildă, le-a mai spus:
8 „La nuntă, dacă eşti poftit,
Să nu te-areţi nesocotit,
Cătând locul întâi, la masă,
Căci poate-un oaspete din casă,
E mai cu vază, decât tine,
Şi n-o să-ţi cadă, deloc, bine
9 Când omul care te-a poftit,
Are să-ţi spună: „Ai greşit
Prietene! Dă locul tău,
Acestui om! Îmi pare rău!”
Atunci, vedea-vei, cu ruşine,
Că locul ultim, vei obţine.
10 Dar dacă o să te aşezi,
Pe locul ultim, ai să vezi
Cum, cel care te-a invitat,
Va zice: „Nu te-ai aşezat,
Pe al tău loc. Du-te, mai sus.”
Pe-un loc fruntaş, tu vei fi pus
Şi-astfel, atunci, astă mutare,
Îţi va aduce cinste mare,
Printre toţi ceilalţi invitaţi,
11 La masa ‘ceea. Deci, aflaţi,
Căci cel care s-a înălţat,
Va fi smerit; dar ridicat,
Va fi cel ce s-a dovedit,
Că a ştiut a fi smerit.”
12 Apoi, celui care-L poftise,
La masa sa, Iisus îi zise:
„Când dai un prânz, sau dai o cină,
Printre acei ce-i chemi să vină,
Să nu se afle ai tăi fraţi,
Neamuri, amici, vecini bogaţi.
Ca nu cumva, după o vreme,
Şi ei, la masă, să te cheme,
Pentru că, astfel, ţi-ai luat
Răsplata, pentru prânzul dat.
13 Ci când, o masă, dăruieşti,
Grijă să ai, ca să pofteşti
Schilozi, şchiopi, orbi. Aşa e bine
14 Şi-atunci, ferice e de tine,
Căci ei – răsplată – n-au să-ţi dea;
În schimb, răsplata, vei avea,
Atuncea când vor fi treziţi,
Din morţi, toţi cei neprihăniţi.”
15 Unul, din cei cari atunci sta,
La masă, şi Îl asculta,
A zis: „Ferice va să fie,
De cel care-n Împărăţie,
La Dumnezeu, o să prânzească!”
16 Sfârşit-a omul, să vorbească,
Şi-apoi, Iisus zise: „A dat
Un om, o cină, şi-a chemat
Pe mulţi, la masa ce-o gătise.
17 Când ceasul cinei lui sosise,
Trimise-un rob, la cei poftiţi,
Şi i-a chemat, zicând: „Veniţi!
Totul e gata, pregătit!”
18 Dar toţi – parcă s-ar fi vorbit –
Au început să se codească
Şi să se dezvinovăţească.
Primul a zis: „Am cumpărat,
Azi, un ogor şi, ne-apărat –
Să-l văd – îmi e de trebuinţă!
Mă iartă, mi-e cu neputinţă,
La voi, să vin, cum am promis!”
19 Un altul, robului, i-a zis:
„Luat-am cinci perechi de boi,
Chiar astăzi, şi nu pot, la voi,
Să vin, la cină. Mă iertaţi,
Dar boii trebuie-ncercaţi!”
20 Un altul zise: „Ce păcat!
Tocmai acum, m-am însurat!
Nu pot veni, la voi, la cină!
Îmi pare rău, n-am nici o vină!”
21 Robul veni, precum s-a dus,
Şi, tot, stăpânului, i-a spus.
Stăpânul s-a înfuriat
Şi-a zis, robului: „Imediat,
Pe uliţe, ai să te duci,
Şi în pieţe: îmi aduci,
Acum, la masă, pe săraci,
Pe ciungi, orbi, şchiopi! Aşa să faci!”
22 La urmă, robul a venit
Şi-a zis: „Precum ai poruncit,
Făcut-am, dar nu s-a umplut
Odaia. Ce e de făcut?”
23 „Pe drum, la garduri, să te duci!”,
Spuse stăpânul, „şi-i aduci,
Pe toţi, pe care îi găseşti!
Dacă nu vor, ai să-i sileşti,
Pentru că trebuie să vină,
Ca să îmi fie casa, plină!
24 Vă spun că din cei invitaţi
Întâi – şi care-au fost chemaţi,
La masă, dar n-au vrut să vină –
Nu vor gusta, din a mea cină!”
25 Pe drum, Iisus era-nsoţit,
De mult norod. El le-a vorbit:
26 „Omul acela, care vine,
Şi vrea să meargă după Mine,
De nu-şi urăşte mamă, tată,
Soaţă, copii, fraţi, n-o să poată
Să fie, ucenicul Meu.
27 De-asemenea, vă mai spun Eu,
Căci cel ce crucea nu îşi ia,
Ca să păşească-n urma Mea,
Nicicând, nu va putea să fie
Un ucenic, potrivit Mie.
28 Cel care vrea să construiască
Un turn, nu o să socotească
Ce cheltuieli are să facă,
Şi-apoi, să ştie sigur, dacă
Poate sfârşi ce-a început?
29 Căci n-ar vrea, după ce-a făcut
Doar temelia, să constate
Că, să-l ridice, nu mai poate,
Şi-apoi, să râdă toţi, de el,
30 Şi să-l bârfească: „Omu-acel
A început să construiască,
Dar n-a putut să isprăvească!”
31 Sau, cine-i acel împărat,
Cari, până încă n-a plecat,
La un război, nu chibzuieşte,
Nu şade şi se sfătuieşte
Cu sfetnicii, de poate oare,
Cu oastea pe care o are,
Pe altul, de a-l înfrunta?
Poate, cu zece mii, a sta,
În faţa împăratului
Ce vine împotriva lui?
Cu douăzeci de mii? Nu poate.
32 Atuncea, stă şi se socoate,
Cum că mai bine o să fie,
De va trimite o solie,
Prin care să îi ceară pace,
Duşmanului, şi-aşa va face:
De-ndată-i va trimite carte,
Cât, încă, el este departe.
33 Acuma, revenind la noi,
Exact la fel, este cu voi:
Cel care nu leapădă toate,
Să-Mi fie ucenic, nu poate!
34 Sarea e bună; dacă ea
Îşi pierde gustul ce-l avea,
Cum şi-l va căpăta ‘napoi?
35 Nu-i bună, nici pentru gunoi,
Nici la pământ, căci nu mai sară –
E bună de-aruncat, afară!
Cei, cu urechi de auzit,
Să înţeleagă ce-am vorbit!”