1 Vameşi şi păcătoşi veneau
Şi, pe Iisus, Îl ascultau.
2 Văzând aceasta, cărturarii
Şi Fariseii – toţi mai marii –
Pe seama lui Iisus, cârteau
Şi unii altora-şi spuneau:
„Pe păcătoşi, El îi primeşte!
Vedeţi? Şi-apoi, cu ei, prânzeşte!”
3 Dar gândul, le-a ştiut Iisus
Şi-această pildă, El le-a spus:
4 „Să-mi spuneţi, care dintre voi,
De are o sută de oi
Şi dacă, întâmpla-se-va,
Ca una să-şi piardă, cumva,
Nu pleacă şi nu răscoleşte
Păşunea, până o găseşte?
Aşa va face, vă spun vouă:
Lasă pe cele nouă’şinouă,
Şi cată oaia rătăcită.
5 Când, în sfârşit, ea e găsită,
Omul, pe umeri, şi-o va pune,
6 Iar când ajunge-acasă, spune,
La rude, la vecini, la fraţi:
„Veniţi, ca să vă bucuraţi,
Cu mine-acum, căci mi-am găsit
Oaia, ce mi s-a rătăcit!”
7 La fel, este şi-n ceruri, sus,
Precum e-n pilda ce v-am spus:
Dacă, un singur păcătos,
De pe pământ – de-aici, de jos –
La pocăinţă, va să vie,
Cu mult mai mare bucurie
Va fi în ceruri – vă spun vouă –
Decât ca pentru nouă’şinouă
De inşi, ce sunt neprihăniţi,
Ce nu trebuiesc pocăiţi.
8 Sau, o femeie de-ar avea,
Zece arginţi (lei, drahme), ea,
Dacă pe unu-l rătăceşte,
Nu-l va căta până-l găseşte?
Nu va aprinde o lumină?
Cu mătura, nu o să vină?
Şi nu va mătura, prin casă,
Până când banul o să iasă,
De prin unghere, la iveală,
Cum îşi făcuse socoteală?
9 După ce, banul, a găsit,
Vecine, prietene-a poftit,
Spunând: „Acum, îmi pare bine!
Veniţi! Vă bucuraţi, cu mine,
Pentru că, iată, în sfârşit,
Banul pierdut, l-am regăsit!”
10 Şi între îngeri, o să fie
Cu mult mai multă bucurie –
În cer – dacă, de-aici, de jos,
Se pocăieşte-un păcătos.”
11 El a mai zis: „Un om avea,
Doi fii, pe care îi iubea.
12 Mezinul, într-o zi, s-a dus,
La al său tată şi i-a spus:
„Tată, eu am venit a-ţi cere,
Să îmi dai partea de avere,
Pe care tu mi-ai rânduit-o.”
Tatăl, averea, a-mpărţit-o
Şi, fiilor, le-a dăruit,
Partea ce li s-a cuvenit.
13 Fiul cel mic şi-a adunat,
Tot ce avea, şi a plecat,
Să stea-ntr-o ţară-ndepărtată.
Dar viaţa, cea destrăbălată,
Pe care-acolo, a trăit-o,
Iute, averea, i-a-nghiţit-o.
14 După ce, tot, şi-a cheltuit,
Peste-acea ţară, a venit
O foamete. Îi era greu,
Era în lipsă, tot mereu,
Şi n-avea nici de-ale mâncării.
15 De un locuitor, al ţării,
Care era mai înstărit,
A mers, atunci, şi s-a lipit.
Omul, ca slugă, l-a luat
Şi, turmele de porci, i-a dat,
În grijă, să i le păzească.
16 Mult ar fi vrut, să se hrănească,
Cu roşcovele porcilor.
Însă, de bietul păzitor,
Flămând, nimeni nu avea ştire.
17 Feciorul şi-a venit în fire
Şi-n gând, îşi zise: „Câţi argaţi,
La al meu tată, angajaţi,
Belşug de pâine au, iar eu,
De foame mor, pe-aici. Mie greu,
18 Însă, pleca-voi înapoi,
La tatăl meu şi-i spun apoi:
„Ştiu, tată, c-am păcătuit,
Faţă de tine, şi-am greşit
Chiar împotriva cerului.
Iertare – pentru mine – nu-i,
Căci m-am purtat ca un nemernic.
19 De-aceea, eu nu mai sunt vrednic
Drept fiu al tău, să mă numesc.
Mă iartă, pentru că-ndrăznesc,
Să-ţi cer, ca să mă faci argat!”
20 Îndată, el s-a şi sculat
Şi, către casă, a pornit.
Când, de departe, l-a zărit,
Părintele s-a-nduioşat
Şi-n faţa lui a alergat,
Grăbindu-se, cât a putut.
Pe-al său grumaz, el a căzut
Şi, cu mult drag, l-a sărutat.
21 Fiul i-a zis: „Sunt vinovat!
Ştiu, tată, c-am păcătuit,
Faţă de tine, şi-am greşit
Şi împotriva cerului.
Iertare – pentru mine – nu-i,
Căci m-am purtat ca un nemernic.
Al tău fiu, să mă chem, nu-s vrednic!”
22 Dar, tatăl său nu a mai stat
Să îl asculte. A chemat,
Robii, şi a-nceput să spună:
„Aduceţi haina cea mai bună
Şi, pe-al meu fiu, să-l îmbrăcaţi.
Inel, în deget, i-aşezaţi,
Şi-ncălţăminte, în picioare!
23 Luaţi viţelul cel mai mare!
Tăiaţi-l, căci ne pregătim
Să bem şi să ne veselim!
24 Pe fiul care mi-a plecat,
Mort l-am crezut, dar a-nviat.
Feciorul ce mi-a fost pierdut,
Găsit e! Azi, l-am revăzut.
25 Fiul cel mare nu ştia
Nimic, din ce se petrecea,
Căci, pe ogor, era plecat.
Seara – când s-a apropiat,
De casă – a rămas uimit,
Când muzică a auzit
Şi jocuri. Grabnic, l-a chemat,
26 Pe-un rob, pe care l-a-ntrebat,
Ce se petrece. „Frate’ tău” –
27 Răspunse-ndată robul său –
„Iată că astăzi, a sosit,
Iar, al tău tată l-a primit,
În casă şi-apoi a tăiat
Viţelul, ce-a fost îngrăşat,
Căci era tare bucuros,
Că-l vede iar, şi-i sănătos.”
28 Feciorul, cum a auzit,
S-a-nfuriat şi n-a voit,
Apoi, în casă, a intra;
Dar tatăl său, care era,
Cu fiul cel mai mic, la masă,
Veni şi îl chemă în casă.
29 Fiul răspunse: „Tată, eu,
De-atâţia ani, slujesc mereu,
La tine, ca şi un argat!
Poruncile, nu ţi-am călcat!
Dar mie, nu mi-ai dăruit,
Un ied, să mă fi veselit –
Şi eu – cu-ai mei amici, măcar –
Cum aş fi vrut – o dată doar.
30 Însă, când cel ce-a fost plecat –
Şi-averea, toată, ţi-a tocat,
Prin ţările îndepărtate,
Doar cu femei destrăbălate –
S-a-ntors, îndată, ai tăiat,
Viţelul, ce-a fost îngrăşat!”
31 „Copile! Eşti, mereu, cu mine,
Şi tot ce am, îţi aparţine!” –
Îi zise tatăl – „dar, acum,
32 Iată, venit-a, de pe drum,
Fratele tău; tot ce voim,
Este ca să ne veselim,
Căci a fost mort, dar a-nviat!
A fost pierdut, dar l-am aflat!”