1 Încă o pildă, le-a mai spus,
Discipolilor Săi, Iisus:
„Un om, cu avuţie mare,
Avuse un ispravnic, care,
Era mereu pârât la el,
Că-i risipeşte-n chip şi fel,
2 Averea. Omul l-a chemat,
Pe-acel ispravnic şi-a-ntrebat:
„Ce vorbe-ajung până la mine?
Ce tot aud eu, despre tine?
Vreau, socoteală, să îmi dai!
Ispravnic, nu mai poţi să stai!”
3 Ispravnicul şi-a zis: „Nu ştiu
Ce am să fac, de n-am să fiu
Ispravnic. Sapa, nu-i de mine;
N-am să cerşesc, că mi-e ruşine;
4 Dar, ceva trebuie să fac,
Spre a le fi, la toţi, pe plac
Atunci când timpul o să vie,
Să fiu scos din isprăvnicie
Şi ca să pot a fi primit
De toţi, în case, negreşit!”
5 Pe gânduri, mult, el n-a mai stat,
Ci-n mare grabă, a chemat
Pe toţi datornicii, pe care,
Ştia că-al său stăpân îi are.
Primul datornic a venit,
Iar el, privindu-l, i-a vorbit:
„Acuma, eu voiesc să-mi spui,
Cât datorezi stăpânului?
Ce scriu, în catastiful meu?”
6 „O sută de măsuri, am eu,
De untdelemn, să-i dăruiesc.”
„Bine. Atunci, te sfătuiesc,
Să iei zapisul, să te-aşezi,
Şi-apoi, să scrii, că-i datorezi,
Numai cincizeci.” Când a venit
7 Un altul, astfel, a vorbit:
„Ce ai, stăpânului, de dat?”
„Eu, grâu am de înapoiat –
O sută de măsuri.” „Grâu deci;
Te sfătuiesc, să scrii optzeci.”
8 Ispravnicul fu lăudat
De-al său stăpân – când a aflat
Ce a făcut – căci, înţelept
Lucrase, chiar de-a fost nedrept.
Deci, fiii ăstui veac – pot spune –
Vădesc mai multă-nţelepciune,
Ca ai luminii fii. Eu vreau,
9 Un sfat, acuma, să vă dau:
Cu-averi nedrepte, voi să ştiţi,
Prieteni, să vă dobândiţi,
Care, să vă primească-apoi,
În corturi veşnice, când voi,
Răpiţi – de moarte – o să fiţi.
10 Vă spun, de-asemenea, să ştiţi,
Căci cel ce credincios se-arată –
În lucruri mici – are să poată
A fi şi-n lucrurile mari,
Tot credincios. Acela cari,
Nedrept, în lucrurile mici,
S-a dovedit că este, nici
În lucruri mari, nu va fi drept,
Ci se va arăta nedrept.
11 Dacă-n averi nedrepte, voi
Nu aţi fost credincioşi, apoi,
Cum vă vor fi încredinţate
Comorile adevărate?
12 Dacă în lucru-ncredinţat –
De altul – nu a-ţi arătat
Credinţă, atunci, vouă, cine
O să vă dea, ce v-aparţine?
13 Sluga nu poate să slujească
La doi stăpâni – o să-ndrăgească,
Mai mult, pe unul. Pe-amândoi,
Nu-i va sluji la fel. Iar voi
Nu-L veţi sluji pe Dumnezeu
Şi pe Mamona! – vă spun Eu!”
14 Mulţi Farisei, ce-L ascultau,
Mari iubitori de bani, erau;
Ei îşi băteau joc, de Iisus,
15 Dar, Domnul i-a privit şi-a spus:
„Voi, Fariseii, căutaţi,
Neprihăniţi, să v-arătaţi,
‘Naintea omului, mereu;
Dar inimile, Dumnezeu
Vi le cunoaşte. Pot a spune,
Că-n faţa Lui, e-o urâciune
Ceea ce omul a-nălţat.
16 Lege, proroci, au existat
Pân’ la Ioan – precum se ştie.
De-a Domnului Împărăţie,
Azi, Evanghelia ne vesteşte –
Doar Ea ne propovăduieşte.
Cel care vrea – şi dă năvală –
Intră în Ea, fără-ndoială!
17 Mai lesne, cerul şi pământul
Putea-vor trece, dar cuvântul,
Care, în Lege, este scris,
Nu va să treacă-n veci. Am zis!
18 Cel ce nevasta-şi părăseşte –
Şi ia pe alta – preacurveşte.
Acela care s-a-nsurat,
Cu cea lăsată de bărbat,
La fel, şi el păcătuieşte,
Pentru că astfel, preacurveşte.”
19 „A fost un om, foarte bogat,
Care, mereu, era-mbrăcat
Doar în porfir şi in subţire.
Plină era, de fericire
Şi de lumină, viaţa lui.
20 La uşa bogătaşului,
Un om sărac – Lazăr numit –
Zăcea, de bube, năpădit.
21 Acel sărman, mult, ar fi vrut,
Ca doar cu resturi, ce-au căzut,
Sub masa omului bogat,
Foamea, să-şi fi astâmpărat.
Dar visul nu i s-a-mplinit
Atâta timp cât a trăit,
Căci nu era-n seamă luat,
De către omul cel bogat;
Doar câinii se apropiau,
De el, şi bubele-i lingeau.
22 Târziu, săracul a murit,
Iar îngerii, loc, i-au gătit,
În sânul lui Avram. Pe urmă,
Veni şi vremea când se curmă
Viaţa acelui om bogat.
După ce fost-a îngropat,
23 În locuinţa morţilor,
A suferit îngrozitor,
Fiind, într-una, chinuit.
Din întâmplare, a privit
În sus, şi-n ‘naltul cerului,
Văzu pe-Avram şi-n sânul lui,
Pe Lazăr – cel care şedea,
La uşa sa, pe când trăia.
24 Atuncea, cel bogat strigă,
Către Avram, şi îl rugă:
„Părinte-Avrame, te îndură –
Că mi-e uscată limba-n gură,
De când mă chinui, în văpaie –
Pune-l pe Lazăr, să-şi înmoaie,
Degetu-n apă – să grăbească –
Să vină să mă răcorească!”
25 „Tu, fiule” – a cuvântat
Avram – „în viaţă, ai luat
Doar lucruri bune – ai văzut;
Dar Lazăr, parte, a avut,
Numai de rele. Iată: el
E mângâiat, iar tu eşti cel
Care e chinuit, acum.
26 Pe lângă astea, nu e cum,
Să treacă cineva, la voi,
Sau alţii să vină la noi,
Pentru că, despărţiţi, suntem,
De-un mare hău şi nu putem,
Peste prăpastie, a trece.”
27 „Pune-l, pe Lazăr, ca să plece,
Atunci, părinte – te rog eu –
În casele tatălui meu” –
Zise bogatul, lui Avram –
28 „La cei cinci fraţi, pe care-i am,
Ca nu cumva, să-i văd că vin
Şi ei, în acest loc, de chin.”
29 Avram i-a zis: „Asta, nu poci.
Pe Moise-l au şi pe proroci.
Trebuie să-i asculte doar,
Şi vor scăpa de-acest amar.”
30 „O, nu, tată Avram!” – a spus
Bogatul – „ci de s-ar fi dus
Unul din morţi şi-ar fi vorbit,
Atunci doar, s-ar fi pocăit!”
31 Avram răspunse: „Fiul meu,
Dacă de Moise – îţi spun eu –
Şi de proroci, n-au ascultat,
Atunci, chiar dacă, înviat,
Unul din morţi, are să fie –
Şi-apoi, la ei, are să vie,
Spre a vorbi cu fiecare –
Nu va găsi, la ei, crezare!”