1 Încă o pildă, le-a mai spus,
Discipolilor Săi, Iisus,
Voind – în ăst fel – a le spune,
Că trebuie, în rugăciune –
De vrei ca să fii ascultat –
Să stăruieşti, neîncetat,
Să nu te laşi, ci, tot mereu,
Să-I înalţi rugi, lui Dumnezeu.
2 În acest fel, El le-a vorbit:
„Într-o cetate, a trăit,
Odată, un judecător.
Omul nu era temător,
De Dumnezeu. De nimenea,
Pic de ruşine, nu avea.
3 Cu el, era-n cetatea ‘ceea
Şi-o biată văduvă. Femeia
Mergea, des, la judecător,
Şi îi cerea, stăruitor:
„Să-mi faci dreptate, te rog eu,
În cearta cu pârâşul meu!”
4 Judecătorul, din cetate,
Mult timp, nu i-a făcut dreptate.
Totuşi, în urmă, şi-a zis: „Eu,
Măcar că n-am, de Dumnezeu,
Teamă, şi nici nu am ruşine
De oameni, dar pentru că-mi vine
5 Femeia, des, pe capul meu,
Tot necăjindu-mă mereu,
M-am hotărât să-i fac dreptate,
Să nu mai vină, capu-a-mi bate.”
6 Domnul a mai adăugat:
„Vedeţi dar, cum a judecat
Acel nedrept judecător?
7 Deci, Dumnezeu, aleşilor,
Cari zi şi noapte – necurmat –
Strigă la El, neîncetat,
Credeţi că nu o să le facă
Dreptate, cum cer ei, chiar dacă
Pare, acum, că zăboveşte?
8 Vă spun că timpul se-mplineşte
Şi le va face, în curând,
Dreptate. Dar atuncea când
Veni-va Fiul omului,
Pe bulgărul pământului,
Va mai găsi El vreo fiinţă,
În care va mai fi credinţă?”
9 Celor ce-L ascultau, Iisus,
Încă o pildă, le-a mai spus,
Căci, printre-ascultători, erau –
Atunci – şi unii ce credeau
Precum că sunt neprihăniţi,
Iar buni de-a fi dispreţuiţi,
Îi socoteau, pe alţii, ei.
10 Iisus vorbi, pentru acei:
„Doi inşi, la Templu, s-au suit,
Spre-a se ruga. S-a potrivit
Că unul fost-a Fariseu,
Iar altul, vameşul evreu.
11 Deci, Fariseu-n rugăciune,
În sine, a-nceput a spune:
„O, Dumnezeul meu Cel Sfânt,
Îţi mulţumesc, că eu nu sânt
La fel ca alţii: hrăpăreţi
Şi preacurvari, răi, ori nedrepţi,
Sau ca acest vameş sărman!
12 Eu nu mă străduiesc în van.
De două ori, pe săptămână,
Ţin posturi. Dau, cu largă mână,
Din avuţia-mi dobândită.
Dau zeciuiala rânduită.”
13 În ăst timp, vameşul şedea,
Deoparte, şi nu îndrăznea
Nici să-şi ridice ochi-n sus,
Ci s-a bătut în piept şi-a spus:
„O, Doamne, Tu care eşti Sfânt,
Ai milă! Păcătos, eu sunt!”
14 Vă spun că mai neprihănit,
Vameşul fost-a socotit.
Acel cari se va fi-nălţat,
Va fi smerit, iar ridicat,
Fi-va cel ce s-a dovedit,
Că a ştiut a fi smerit.”
15 Nişte copii au fost aduşi,
Şi lui Iisus, în faţă-I, puşi,
Spre-a-Şi pune, mâna, peste ei.
Dar ucenicii, pe acei,
Cari, pe copii, i-au însoţit,
Să-i certe, grabnic, s-au pornit.
16 Iisus le zise: „Nu-i opriţi! –
La Mine, copilaşi, veniţi! –
Fiindcă, a cerurilor
Împărăţie e a lor.
17 Împărăţia Domnului
Nu va fi dată, omului,
Decât celui ce va să ştie,
Precum e un copil, să fie
Şi-asemeni lui, să o primească.
Altfel, n-are s-o dobândească
Şi nu va intra-n veci, în Ea,
Oricât de mult, omul ar vrea.”
18 De Domnul, s-a apropiat
Un om, fruntaş; I s-a-nchinat
Şi-a zis, privindu-L rugător:
„O, bunule Învăţător,
Ce trebuie să-ndeplinesc,
Viaţă în veci, să dobândesc?”
19 „De ce Mă numeşti bun? Mereu,
Singurul Bun e Dumnezeu.
20 Cât despre ce M-ai întrebat,
Poruncile care s-au dat,
Cred că le ştii: să nu curveşti,
Să nu ucizi, să nu minţeşti,
Să nu furi şi să nu înşeli.
Nu face astfel de greşeli,
Şi-apoi, părinţii, să-ţi cinsteşti.
În ăst fel, viaţă, dobândeşti.”
21 Omul a zis, către Iisus:
„Eu am păzit, tot ce mi-ai spus,
Din tinereţe, ne-ncetat.”
22 Iisus a mai adăugat,
După ce ţintă, l-a privit:
„De-un lucru doar, mai eşti lipsit:
Du-te de vinde tot ce ai
Şi-apoi, la cei săraci, să dai.
Aşa, o să-ţi aduni, în cer,
Comorile – atât îi cer!
Când n-ai nimic a te mai ţine
Încătuşat, hai după Mine!”
23 Omul, de cum a auzit
Aceste vorbe, a-mpietrit
Şi tare s-a mai întristat,
Căci el era foarte bogat.
24 Iisus, mâhnirea, i-a văzut
Şi-a zis: „E greu, celui avut,
Care se-ncrede-n bogăţie,
Să intre în Împărăţie,
25 La Dumnezeu. Mult mai uşor,
Să treacă, li-e cămilelor,
Chiar prin urechea acului,
Decât îi e bogatului,
Să intre-n cer, la Dumnezeu –
Bogaţilor le va fi greu!”
26 Acei, care L-au auzit,
Au întrebat: „Dar, mântuit,
Cine va fi?” Atunci, Iisus,
27 Privind în jurul Său, a spus:
„La oameni, ce-i cu neputinţă,
La Dumnezeu, e cu putinţă.”
28 Petru a spus, nedumerit:
„Iată că noi am părăsit
Tot ce-am avut şi Te-am urmat!”
29 Iisus a zis: „Adevărat
Vă spun, acuma, vouă, Eu,
Căci cine – pentru Dumnezeu –
Va părăsi casă sau frate,
Părinţi, copii, e peste poate
30 Să nu primească, mult sporit,
În ăst veac, tot ce-a părăsit.
Apoi, în veacul viitor,
Va trece omul muritor,
Din viaţa sa vremelnică,
În viaţa nouă, veşnică.”
31 Iisus, şi cu cei doisprezece,
Se pregătiră ca să plece,
Din acel loc. „Noi ne suim,
Acuma, la Ierusalim” –
Zise Iisus. „Tot ce s-a scris –
Ceea ce prin proroci s-a zis –
Când, despre Fiul omului
Vorbiră – de venirea Lui –
Curând, are să se-mplinească.
32 Neamuri au să-L batjocorească,
Multe ocări va fi-ndurat
Şi-n faţă, fi-va El, scuipat.
33 După batjocurile-acele,
Au să Îl bată, cu nuiele
Şi, omorât, are să fie;
Dar, în trei zile, va să-nvie.”
34 Discipolii nu-nţelegeau
Nimic, din ceea ce-auzeau,
Pentru că vorba-I tâlcuită,
Lor, le fusese tăinuită.
35 Încet, Iisus se-apropia,
De Ierihon. Un orb cerşea,
La margine de drum, şezând.
36 Când auzi norod trecând,
Pe lângă el, a întrebat,
Ce se petrece. Mulţi au stat,
37 În loc, o clipă, şi i-au spus:
„Va trece, în curând, Iisus!”
38 Când orbul L-a simţit că vine,
Strigat-a: „Ai milă, de mine,
39 Iisuse!” Cei ce se aflau,
În preajma sa, tot încercau
Să îl oprească a striga,
Dar el, mai tare, se ruga:
„Fiu al lui David, milă ai!
Tu poţi, vederea, să îmi dai!”
40 Iisus, din drumu-I, S-a oprit,
Iar celor ce L-au însoţit,
Le porunci, ca orbu-acel,
Să fie-adus, grabnic, la El.
Când omul s-a apropiat,
Domnul Iisus l-a întrebat:
41 „Spune-Mi acum, care ţi-e vrerea?”
El zise-ndată: „Dă-mi vederea!”
42 „Bine, fie precum doreşti” –
A zis Iisus – „să-ţi dobândeşti
Vederile, cum ţi-ai dorit!
Credinţa ta te-a mântuit!”
43 Orbul, pe loc, şi-a căpătat
Vederea şi-apoi, L-a urmat,
Pe Domnul, lăudând mereu –
Şi proslăvind – pe Dumnezeu.
Norodul care a văzut,
Toate câte s-au petrecut –
Cum orbul fost-a vindecat –
Pe Dumnezeu, L-a lăudat.