1 Odată, când Iisus vestea,
În Templu, Evanghelia
Şi-mpărtăşea, norodului,
Cu drag, învăţătura Lui,
L-au căutat preoţii mari,
Bătrânii şi-ai lor cărturari.
2 Ajunşi, în faţa lui Iisus,
Ei L-au chemat şi-apoi, I-au spus:
„Cu ce puteri ai săvârşit
Totul? De unde ai primit,
Acea putere? Să ne spui!”
3 El le-a vorbit, la rândul Lui:
„Doresc, întâi, la rândul Meu,
Să vă întreb, ceva, şi Eu.
4 Deci, iată ce am să vă cer:
Botezul lui Ioan, din cer –
Sau, de la oameni – a venit?”
5 Ei, între ei, au şuşotit:
„Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde,
Va zice: „De-aţi ştiut de unde
Vă vine, de ce n-aţi crezut?”
6 Acum, cu toţii am văzut,
Că lumea l-a crezut proroc,
Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc,
Să spunem, că botezul lui,
Vine din partea omului,
Pentru că gloata asta toată,
Cu pietre, are să ne bată,
Până pierim.” Ei au găsit,
7 Că este mult mai nimerit,
La întrebare, a-I răspunde,
Precum că n-au ştiut, de unde,
E-al lui Ioan botez. Iisus,
8 După ce au sfârşit, le-a spus:
„Nu ştiţi! Bine! Atunci, nici Eu
N-am să vă spun, la rândul Meu,
Cu ce putere am făcut
Minunile, ce le-aţi văzut!”
9 Apoi, norodului, Iisus,
Această pildă, i-a mai spus:
„Un om, o vie, a sădit,
Iar după-aceea, a tocmit
Vieri, căror le-a-ncredinţat,
Via-n arendă, şi-a plecat
Înspre o ţară-ndepărtată,
Lipsind o vreme-ndelungată.
10 Însă, la vremea roadelor,
El a trimis, vierilor,
Pe robul său, să i se dea
Partea, ce i se cuvenea,
Din rodul viei. A pornit
Robul, cum i s-a poruncit,
Dar când vierii l-au văzut,
Au tăbărât de l-au bătut
Şi îl trimiseră, apoi,
Cu mâna goală, înapoi.
11 Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Vierilor, pe-un alt rob, dar
Şi el a fost batjocorit
Şi-apoi, din vie, izgonit.
12 Cu-al treilea rob, a fost la fel:
Păţi, ca primii doi, şi el,
Fiind rănit şi-afară dat.
13 Când a văzut ce s-a-ntâmplat,
Stăpânul viei s-a gândit:
„Ce să mă fac? Am să trimit,
Acuma, chiar pe fiul meu,
Cel prea iubit, căci – gândesc eu –
Cu cinste, el va fi primit.”
14 Dar, când vierii l-au zărit,
Pe fiu, iute, s-au adunat
Şi au ţinut, îndată, sfat,
Zicând: „Iată dar, că soseşte
Cel care, via, moşteneşte.
Să îl ucidem! Îl lovim,
Iar via, noi o moştenim!”
15 Pe fiu, vieri-au tăbărât,
L-au prins şi-apoi, l-au omorât.
Acum, stăpânul, ce-a făcut,
Când, aste lucruri, a văzut?
16 Pe-acei vieri, el i-a tăiat,
Iar via, altora, le-a dat.”
Când vorbele I-au auzit,
Ei, „Nicidecum!” au şi rostit.
17 Iisus, însă, şi-a ridicat
Privirile, le-a cercetat,
Atent, feţele şi-apoi, zise:
„Ce-nseamnă vorbele ce-s scrise:
„Piatra cari fost-a lepădată –
Cea care este aruncată
De meşterii zidari – e-adusă
Şi-n capul unghiului, e pusă?
18 Zdrobit e cel ce va cădea,
Pe piatră şi, de-asemenea;
Cel peste care a picat
Piatra, acela-i spulberat”?”
19 Auzind, preoţii cei mari,
Precum şi ai lor cărturari,
Voiră – chiar în ceasu-acel –
Să pună mâinile, pe El,
Dar, de mulţime, se temeau.
Ei, foarte bine, pricepeau
Că-n pilda ce tocmai s-a spus,
La ei, s-a referit Iisus.
20 De-atuncea, ei au încercat
Să Îl pândească, ne-ncetat,
Şi mulţi iscoditori au pus,
Să stea în preajma lui Iisus.
Aceştia doar se prefăceau
Neprihăniţi, şi căutau,
Mereu, capcane a-I întinde –
Cu vorbe – ca să-L poată prinde,
Voind – mânaţi de ura firii –
Să-L dea-n puterea stăpânirii,
Pe mâna dregătorului.
21 Astfel, iscoditorii Lui,
Prinzând prilej, grabnic, s-au dus
În faţa Sa şi-apoi, I-au spus:
„Învăţătorule, venim,
La Tine, pentru că noi ştim,
Că drept, norodu-ai învăţat
Şi că, nicicând, n-ai căutat
A privi faţa omului,
Ci-l înveţi, calea Domnului,
În adevăr. Deci, Tu cum vezi
22 Problema birului? Ce crezi?
Cezarului – am vrea să ştim –
Se cade, bir, să îi plătim?”
23 El le-a ştiut gândul ascuns,
De-acea, astfel, le-a răspuns:
„De ce-ncercaţi, vicleni să fiţi
Şi vreţi ca să Mă ispitiţi?
24 Daţi-Mi un ban! Ei, ce vedeţi?
Ce e înscris pe el? Spuneţi!
Al cui e chipul desenat
Şi slova ce s-a încrustat,
Aici, pe faţa banului?”
„Toate-s ale Cezarului!” –
Au răspuns ei. „E-adevărat!
25 Atuncea, daţi – ce e de dat –
Cezarului, iar Domnului,
Să-I daţi ceea ce este-al Lui!”
26 Astfel, văzând că n-au putut,
Cu vorbe-al prinde, au tăcut
Cu toţii şi s-au minunat
De-acel răspuns, ce le-a fost dat.
27 Abia sfârşiră Fariseii,
Că şi sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere.
S-au dus, deci, la Iisus, spre-ai cere
Părerea, iar unul a zis:
28 „Învăţătorule, a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Şi o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – ştii –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Murit-a şi să îi ridice
Urmaşi – căci Moise aşa zice.
29 Au fost dar, şapte fraţi odat’;
Primul, din ei, s-a însurat,
Dar a murit făr’ a lăsa
Vreun copilaş, în urma sa.
30 Astfel, nevasta mortului
Rămase, la fratele lui.
Din lume, când el a plecat,
Feciori – în urmă-i – n-a lăsat.
31 Al treilea s-a căsătorit
Cu văduva, dar a murit
Curând, fără copii, şi el.
Toţi şapte au păţit la fel.
32 După ce i-a-ngropat pe toţi,
Muri femeia. Dacă poţi,
33 Ne spune: când vor învia
Toţi oamenii, atuncea, ea,
A cărui frate, va să fie,
Căci tuturor, le-a fost soţie?”
34 Toţi aşteptau răspunsul Lui;
El zise: „Fiii veacului
Acesta, se căsătoresc.
35 Dar cei ce vrednici se găsesc –
Cu parte-n veacul viitor
Şi la-nvierea morţilor –
Nu se mărită, nu se-nsoară,
36 Pentru că ei n-au să mai moară.
Ei precum îngeri-au să fie.
Ai Domnului fii, pe vecie,
Sunt ei, căci toţi aceşti copii,
Vor fi ai învierii fii.
37 Dar, de-acel fapt, că morţi-nvie,
Chiar Moise-n a lui carte, scrie,
Unde, de „Rug”, el ne vorbeşte
Şi când, pe Domnul, Îl numeşte
Drept „al lui Avram Dumnezeu,
Al lui Isac şi Iacov”. Eu
38 Vreau să vă spun, acum, ceva:
Să nu gândească cineva
Că Dumnezeu e-al morţilor.
El este Domnul viilor,
Căci toţi sunt vii, în faţa Lui.”
39 Din cei, ce-n jurul Domnului
Iisus Hristos, s-au adunat,
Mulţi cărturari au cuvântat:
„Învăţătorule-ai vorbit,
În felul cel mai potrivit.”
40 Apoi, nimeni nu i-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
41 Iisus a zis: „Aş vrea să ştiu,
De ce, că-I al lui David Fiu,
Despre Hristos, se povesteşte?
42 Căci însuşi David ne vorbeşte,
Prin Cartea Psalmilor, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Aşază-Te, la dreapta Mea,
43 Până atunci, când voi putea –
Până când voi găsi o cale –
Duşmani-Ţi, sub tălpile Tale,
Să Ţi-i aşez.” Vă-ntreb, acum:
44 De I-a spus „Domn” atuncea cum
El este al lui David Fiu?
Aceasta aş dori să ştiu!”
45 Atunci, pentru norod, Iisus –
Şi pentru ucenici – a spus:
46 „Păziţi-vă de cărturari,
Pentru că ei sunt acei cari,
Doar haine lungi, vor să îmbrace
Şi, plecăciuni, vor a le face
Mulţimea, când trec prin pieţe.
Mereu, le place – la ospeţe
Şi-n sinagogi – să fie duşi
Şi doar în faţă a fi puşi;
47 Tot cărturarii sunt acei
Care-nghit casa văduvei;
De-ai lumii ochi, lungi rugăciuni,
Rostesc, voind să pară buni.
Vă spun dar, că a lor osândă
E mare, şi că stă la pândă.”