1 Iisus, în ziua de Sabat,
De ucenicii Săi urmat,
Un lan de grâu, a străbătut,
Iar ucenici-au început
Spice de-au smuls şi le-au mâncat.
2 Când Farisei-au observat
Ce fac, le-au zis: „De ce faceţi
Lucruri pe cari, opriţi sunteţi,
De a le face, în Sabat?”
3 „Oare nu ştiţi ce s-a-ntâmplat?” –
Le-a zis Iisus – „Voi n-aţi citit
Ce-a făcut, când au flămânzit,
David şi cei ce-l însoţeau?
4 Deşi nici ei, voie, n-aveau,
Au îndrăznit de au mâncat,
Din pâinile ce s-au aflat,
Atunci, în Casa Domnului,
Spre punerea-naintea Lui,
Din cari doar preotul putea,
Spre folosinţă, ca să ia.
5 Aflaţi că Fiul omului,
E Domn şi al Sabatului.”
6 Iisus, din nou, la un Sabat,
În sinagogă, a intrat
Şi a-nceput să răspândească
Învăţătura Sa, cerească.
Era acolo-n acea dată,
Un om ce-avea mâna uscată.
7 Toţi Fariseii Îl pândeau,
Căci un motiv, ei căutau,
Ca, pe Iisus, să-L osândească.
Acum, sperau, să Îi găsească,
O pricină, de vindecat,
Va fi, în ziua de Sabat,
Omul acela. Dar, Iisus
8 Le-a cunoscut gândul şi-a spus:
„Tu, cel ce ai mâna uscată!
Vino în mijloc! Intră-n roată!”
Omul veni şi a intrat
În cercul care s-a format.
9 Spre cărturari şi Farisei,
Privi Iisus şi, pentru ei,
A întrebat: „E-ngăduit,
Bine sau rău, de-nfăptuit,
Când e Sabat? Cum procedezi:
O viaţă-o pierzi, sau o salvezi?”
10 Văzând cum cei din jurul Lui
Cu toţi tac, zise omului,
Care avea mâna uscată:
„Întinde-ţi-o! E vindecată!”
Omul o-ntinse şi-a văzut
Că mâna rea i s-a făcut
La fel, ca mâna sa cea bună.
11 Când n-au avut ce să mai spună,
Toţi Fariseii au plecat,
Furioşi, şi-apoi, au căutat –
Cu cărturarii – să găsească
Motive, să-L învinuiască.
12 Iisus, pe munte, S-a urcat,
Ca să se roage, şi a stat,
În rugăciune, adâncit,
Întreaga noapte. A venit –
13 Când zorile s-au revărsat –
La ucenici, de i-a luat –
Pe doisprezece dintre ei –
Şi i-a numit apostoli. Ei
14 Au fost: Simon, Petru numit;
Andrei şi Iacov au venit;
Ioan; Filip; Bartolomeu;
15 Iacov, ce-i fiu al lui Alfeu;
Matei; Toma; au mai sosit
Simon – Zilotul poreclit;
16 Iuda – al lui Iacov fecior;
Şi cel ce fi-va vânzător –
Cel ce iubea foarte mult banul –
Iuda, numit Iscarioteanul.
17 Din munte-a coborât Iisus,
Cu ucenicii, şi S-a dus
Într-un podiş, unde avea
Discipoli mulţi. De-asemenea,
Mulţi oameni s-au mai adunat
Acolo, şi L-au aşteptat:
De la Ierusalim erau
O parte, iar alţii veneau
De prin ţinutul Tirului,
Din părţile Sidonului.
Noroadele acelea multe,
Veniră, toate, să-L asculte
Ştiind că numai Iisus poate
Să vindece bolile toate.
18 Toţi cei de duhuri chinuiţi,
Atunci, au fost tămăduiţi.
19 Să Îl atingă, încerca
Norodul, spre-a se vindeca,
Pentru că o putere mare
Ieşea din El, dând alinare.
20 Iisus, ochii, Şi-a ridicat,
Spre ucenici, şi-a cuvântat:
„Ferice vouă, că sunteţi
Săraci, pentru că voi aveţi
Împărăţia Domnului!
21 Ferice zic, flămândului,
Pentru că fi-va săturat!
Ferice celui întristat,
Pentru că voi – cari azi plângeţi –
Foarte curând, o să râdeţi!
22 Ferice zic, când oamenii
Din lume, vă vor izgoni:
Atunci când au să vă urască
Şi când au să vă ocărască,
Atuncea când al vostru nume,
Ca lucru rău – de către lume –
Are să fie lepădat,
Doar pentru că aţi arătat
Credinţă-n Fiul omului
Şi aţi călcat pe urma Lui!
23 Fiţi plini, atunci, de bucurie
Şi să săltaţi, de veselie,
Căci mare e răsplata voastră,
În ceruri! Înaintea noastră,
Lumea, la fel, s-a comportat
Cu toţi prorocii, ne-ncetat.
24 Vai vouă dar, celor bogaţi,
Căci, aici, fost-aţi săturaţi!
25 Vai vouă, celor ghiftuiţi –
Ajunge-veţi să flămânziţi!
Vai vouă, cari acum râdeţi,
Căci veţi ajunge să plângeţi!
26 Vai zic, va fi de orişicine,
Când lumea-l va vorbi de bine,
Căci tot de bine, i-a vorbit
Şi pe prorocii ce-au minţit!”
27 „Dar Eu vă spun: să îi iubiţi
Pe-ai voşti’ vrăjmaşi şi răsplătiţi –
Pe cei ce vă urăsc – cu bine.
28 Să binecuvântaţi pe cine
Vă blastămă. Să încercaţi,
De-asemenea, să vă rugaţi
Pentru acei care, cu voi,
Se poartă rău. Doresc, apoi,
29 Ca dacă, peste un obraz,
Vei fi lovit, în nici un caz
Nu răsplăti răul cu rău,
Ci, celălalt obraz al tău,
Să îl întorci. Dacă, cumva,
Cu sila-ncearcă cineva,
Să îţi ia haina ce o ai,
Tu, şi cămaşa-ţi, să i-o dai.
30 Să dai celui care îţi cere,
Iar pe cel care, cu putere,
Vrea să răpească ce-i al tău,
Îl lasă, şi-n folosul său,
Renunţă tu, la tot şi-apoi,
Nimic nu-i cere înapoi.
31 Ceea ce vreţi să vi se facă,
Vi se va face, numai dacă,
La fel, aveţi să faceţi voi,
Pentru ai voşti’ semeni, apoi.
32 Dacă-i iubeşti doar pe acei
Ce te iubesc, răsplată vrei?
Şi păcătoşii, la fel, fac,
Iubind pe cei ce li-s pe plac.
33 Când doar celor ce vă fac bine,
Bine le faceţi, se cuvine,
Răsplată, oare, să primiţi?
Căci păcătoşii – bine ştiţi –
34 La fel fac. Dacă-mprumutaţi,
Pe-acei de la care-aşteptaţi
Ca să primiţi totu-napoi,
Cam ce răsplată, aţi vrea voi?
Cei păcătoşi, la fel au dat:
Căci şi ei au împrumutat
Pe cei care-au ştiut că pot,
Ca înapoi, să le dea tot.
35 Dar voi trebuie să iubiţi
Pe-ai voşti vrăjmaşi; să-nfăptuiţi
Doar binele; să-mprumutaţi,
Şi-n schimb, nimic să n-aşteptaţi.
De-i daţi, sfatului Meu, urmare,
Răsplata voastră-n cer e mare
Şi, fii, ai Celui Prea Înalt,
Aveţi să fiţi, căci nu e alt’
Asemenea cu El. Vă spun
Că El e şi cu cel rău bun,
Şi cu cei nemulţumitori.
36 Fiţi milostivi şi iertători,
Fiţi buni şi blânzi, vă sfătuiesc,
Precum e Tatăl vost’, ceresc.”
37 „Nu judecaţi, pe nimeni, voi,
Să nu fiţi judecaţi apoi!
Pe nimeni, să nu osândiţi,
Osândă, ca să nu primiţi!
Iertând pe cei ce v-au greşit,
Şi voi iertare-aţi dobândit!
38 Daţi cui vă cere, căci, apoi,
La rândul vost’, primiţi şi voi;
Ba mai mult, o să căpătaţi
În plus! De astfel vă purtaţi,
În sân, are să vi se pună
Mai mult, cu o măsură bună.
Măsura cu care-aţi lucrat –
Când altora le-aţi măsurat –
E folosită, mai apoi,
Să măsoare şi pentru voi!”
39 Le-a spus şi pilda următoare:
„Am să vă pun o întrebare:
Poate, un orb să îl conducă,
Pe un alt orb? De-au să se ducă
Ei, împreună, făr’ să vadă,
Oare, în groapă, n-au să cadă?
40 Un ucenic nu-i mai presus
Ca-nvăţătorul lui, v-am spus.
Dar ucenicul ce-a trudit –
Şi a ajuns desăvârşit –
E ca învăţătorul său.
41 Vezi, paiu-n ochi, la frate’ tău,
Dar bârna, pe care o porţi,
În al tău ochi, n-o vezi? Cum poţi
42 Să-i zici, fratelui tău: „Socot,
Să mă laşi, paiul, să ţi-l scot”,
Dar bârna, care e la tine –
În ochiul tău – n-o vezi? Ei bine,
Făţarnicule, să îţi scoţi
Bârna, din ochi, de vrei să poţi
Ca să vezi clar, şi-apoi abia,
Vei scoate paiul altuia!
43 Pomul cel bun nu o să poată
A face roadă rea, vreodată;
Din pomul rău dar, fructe bune,
Nimeni, nicicând, n-o să adune.
44 Deci, pomul se deosebeşte,
După aceea ce rodeşte.
Smochine, nu se strâng din spini,
Şi nici struguri, din mărăcini.
45 Din inimă, omul bun poate,
Doar lucruri bune, de a scoate;
Însă, cel care este rău,
Din inimă – la rândul său –
Doar răutăţi, are de scos;
Căci, din al inimii prinos,
Ies vorbele ce le rosteşte
Omul, atuncea când vorbeşte.”
46 „Acum, un lucru, mai doresc,
Cu voi, ca să îl lămuresc:
Tot „Doamne, Doamne”, Îmi strigaţi,
Însă, de ce nu încercaţi,
Să ascultaţi de glasul Meu,
Făcând ceea ce vă spun Eu?
47 Iată, voi arăta cu cine
Seamănă cel care, la Mine,
Soseşte şi – ca om cu minte –
La vorba Mea, el ia aminte
Şi o-mplineşte, imediat.
48 El poate fi asemănat,
Cu omul care şi-a zidit
Casa, pe stâncă. Au venit
Vărsări de ape, care-apoi,
Lovit-au, cu al lor şuvoi,
Căsuţa, însă, n-au putut
S-o clatine, căci a avut,
Pe stâncă, pusă, temelia,
Şi n-a învins-o vijelia.
49 Cel care-aude vorba Mea
Şi nu face, e-asemenea
Cu omul cel nechibzuit,
Cari, pe pământ, a construit
O casă, fără temelie.
Ea nu avuse trăinicie:
Şuvoaiele când au venit
Şi-asupra ei s-au năpustit,
Au prăbuşit-o, lovind tare –
Iar prăbuşirea i-a fost mare.”