1 Iisus, la Sine, i-a chemat,
Pe ucenici. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate
Şi boli de a fi vindecate.
Ei, doisprezece inşi, erau
Şi, pe Iisus, Îl însoţeau.
2 Când a sfârşit, Domnul Iisus,
La ucenicii Săi, le-a spus,
Să meargă şi, norodului,
Împărăţia Domnului,
Mereu, s-o propovăduiască,
În orice loc; să lecuiască,
Pe toţi bolnavii, le-a mai dat
În grijă-atunci când au plecat.
3 „Să nu luaţi, traistă, la voi,
Pâine, sau schimb de haine noi.
Nici un toiag să nu luaţi,
Nici bani, la voi, să nu purtaţi.
4 La casa-n care poposiţi,
Rămâneţi până părăsiţi
Locul acel. Când, undeva,
5 Nu vă primeşte cineva,
Grabnic, de-acolo, să plecaţi
Şi, praful, să îl scuturaţi,
De pe-ncălţări, ca el să-i fie,
Acelui loc, de mărturie.”
6 Din sat, în sat, ei au pornit
Şi, Evanghelia, au vestit.
Bolnavii, ce la ei veneau,
La vorba lor, se vindecau.
7 Irod, multe, a auzit,
Despre ceea ce-a săvârşit
Iisus, însă, era mirat,
Căci uni-au zis că a-nviat
Ioan, din morţi; alţii ziceau
8 Că a venit Ilie, sau
Că vreun proroc care-a trăit
În vremuri vechi, a revenit.
9 Irod zicea, în gândul lui:
„Dar eu, Botezătorului,
I-am tăiat capul, deci, Acel,
De care-aud, nu este el!
Dar cine ar putea să fie?
Cine-ar putea să-mi spună, mie?”
Astfel, cădea gândului pradă
Şi căuta, mereu, să-L vadă.
10 Apostolii au revenit,
Toţi, la Iisus, şi-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat,
Pe drum, şi cum i-au învăţat,
Pe oameni, precum El le-a spus.
Atuncea, i-a luat Iisus,
La Sine şi s-au îndreptat
Înspre Betsaida, de îndat’.
11 Norodu-a mers, pe urma Lui;
De-mpărăţia Domnului,
El a vorbit, tămăduind
Pe-oricine fost-a suferind.
12 Cei doisprezece-ntr-un târziu,
I-au spus: „Acest loc e pustiu
Şi iată că s-a înserat.
Norodul trebuie lăsat,
Să plece. Lasă-l, nu-l mai ţine!
Să meargă-n satele vecine,
Pâine, să-şi ia; căci nimeni n-are,
Nici o fărâmă, de mâncare.”
13 Iisus le-a zis, atunci: „Nu staţi!
Ci, de mâncare, să le daţi,
Chiar voi!” Ei ziseră: „Glumeşti?
Avem cinci pâini doar, şi doi peşti.
Dar dacă vrei, noi ne vom duce,
Să cumpărăm, şi vom aduce
Merinde, pentru toţi, să ştii.”
14 Erau acolo cam cinci mii
De oameni; n-au fost număraţi
Femei, copii – numai bărbaţi.
Iisus răspunse: „Aşa deci.
Atunci, în cete de cincizeci,
Le spuneţi ca să se grupeze,
Iar apoi, jos, să se aşeze.”
15 Ei au făcut precum le-a spus.
Pe toţi, să şadă jos, i-au pus.
16 Iisus luă cele cinci pâini
Şi peşti-n ale Sale mâini.
Ochii, spre cer, Şi-a ridicat,
Hrana, a binecuvântat,
Dând-o discipolilor Lui,
S-o dea, apoi, norodului.
17 Toţi cei prezenţi s-au săturat,
Iar după masă-au ridicat,
Douăsprezece coşuri, rase,
Cu firmiturile rămase.
18 Odată, când Domnul Iisus –
Ca să se roage – era dus
Numai cu ucenicii Lui,
Departe de-a norodului
Învălmăşeală, a-ntrebat:
„Să-Mi spuneţi, oare, n-aţi aflat,
Ce zice lumea, despre Mine?
Ştie norodu-acesta, cine
Sunt Eu?” „Precum spune poporul,
19 Tu eşti Ioan Botezătorul” –
Au răspuns ei atunci – „Ilie,
Cel care-i aşteptat să vie,
Spun alţii, că ai fi; proroc,
Eşti, după mulţi, din acest loc.”
20 „Voi, însă”, a-ntrebat El, iar,
„Voi cine credeţi că sunt, dar?”
Petru a zis: „Aşa cred eu:
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”
21 Iisus, discipolilor Lui,
Să nu mai spună, nimănui,
Lucrul acest, le-a poruncit.
22 A început şi le-a vorbit,
Apoi, de viitorul Lui.
Le-a spus că Fiul omului
Va avea mult de pătimit,
Că El va fi tăgăduit
De cei bătrâni, de cărturari,
Precum şi de preoţii mari,
Că omorât are să fie,
Dar, în trei zile, va să-nvie.
23 Iisus, Marele-nvăţător,
Vorbit-a, astfel, tuturor:
„Cel care-i hotărât şi vrea
Ca să păşească-n urma Mea,
Se lepede, atunci, de sine,
Să îşi ia crucea şi, pe Mine,
Să Mă urmeze! Pentru că,
24 Oricine-i cel ce încearcă
Să-şi scape viaţa, va muri!
Însă, acel ce va pieri,
Din a Mea pricină, acel
O s-o câştige, pentru el!
25 Care-i folosul omului –
Chiar dacă lumea este-a lui –
Dacă o să se prăpădească?
La ce o să îi folosească,
Atunci, când viaţa, nu-şi păstrează?
26 Acel care se ruşinează,
De Mine, de cuvântul Meu,
Asculte dar, ce îi spun Eu:
La fel, şi Fiul omului,
Când va veni în slava Lui –
A Tatălui şi-a sfinţilor –
Şi El, de acel muritor,
Are ca să se ruşineze.
Iată, v-am spus, ce-o să urmeze.
27 Adevărat vă spun, căci cei
Ce sunt aici, mulţi dintre ei,
Al morţii gust, n-au să-l simţească,
Până când nu au să zărească,
A Domnului Împărăţie,
Care e gata ca să vie.”
28 Cam după opt zile, Iisus –
Spre-a Se ruga – în munţi, S-a dus.
Cei trei, care Îl însoţeau,
Petru, Ioan, Iacov erau.
29 În vremea-n care S-a rugat,
Înfăţişarea-I s-a schimbat,
Iar hainele I s-au albit
Şi cu putere-au strălucit.
30 Cu El, atunci, şi doi bărbaţi
Se-aflau, pe iarbă aşezaţi.
Ei erau Moise şi Ilie,
31 Şi-I spuseră cum va să fie
Al Său sfârşit, pierzându-Şi slava,
Când, la Ierusalim, pleca-va.
32 Petru şi cei ce-L însoţeau,
Din greu, cu somnul, se luptau.
Însă, atunci, când s-au trezit
Iar ochii li s-au limpezit,
Văzură slava Domnului
Şi, pe cei doi, în jurul Lui.
33 Ei, chiar atuncea, de Iisus,
Se despărţeau, când Petru-a spus:
„Învăţătorule, e bine
Să fim aici. Eu, pentru Tine –
Şi pentru Moise şi Ilie –
Fac, adăpost ca să vă fie,
Câte-o colibă. Ţi-ar plăcea?”
34 Când Petru, încă, mai vorbea,
Un nor, din slavă, a venit,
Cu umbra i-a acoperit
Şi-un glas s-a auzit, din nor,
Înspăimântând, pe muritor:
35 „El Îmi e Fiul Preaiubit!
În El, plăcerea, Mi-am găsit,
Iar voi, de El, să ascultaţi
Şi, întru totul, să-L urmaţi!”
36 Tăcuta-n urmă acel glas,
Iar Domnul, singur, a rămas.
Cei trei discipoli ce-au privit
Scena, nimic n-au povestit,
Despre ciudata întâmplare,
Atunci, şi-n ziua următoare.
37 Din munte, s-au înapoiat,
A doua zi. I-au aşteptat
Norodul, ce voia, nespus,
Ca să Îl vadă pe Iisus.
38 Un om, din gloată, necăjit
Şi-ndurerat, a îndrăznit
Ca să Îl roage, pe Iisus:
„Învăţătorule!” – I-a spus –
„Cu îndurare, rogu-Te,
La al meu fiu, Tu uită-Te,
Pentru că-l am numai pe el.
39 Are un duh, iar duhu-acel –
Când îl apucă – îl munceşte,
Şi-atât de mult îl chinuieşte –
Întrecând orişice măsură –
Până când spume, e la gură.
Atât de mult, dracul îl ţine.
Încât de-abia îşi mai revine.
40 Pe-ai Tăi discipoli, i-am rugat
Să-l vindece: au încercat,
Însă, oricât de mult au vrut,
Să-i scoată duhul, n-au putut.”
41 „O, neam necredincios şi rău!
Cât voi mai fi, în sânul tău?
Cât să te sufăr Eu, pe tine?!
Adu-l, pe fiul tău, la Mine!”
42 Pe când băiatul îşi făcea,
Drum, prin mulţime, şi venea,
Către Iisus, dracul, furios,
L-a scuturat, l-a trântit jos,
Până aproape-a leşinat.
Atunci, Iisus duhu-a certat:
Să iasă-afar’ i-a poruncit
Şi astfel, s-a-nsănătoşit
Copilul, fiind dat, apoi,
La al său tată, înapoi.
43 Gloata, cuprinsă de uimire,
Privea a Domnului mărire.
Pe când noroadele, uimite,
Erau, de cele săvârşite,
Sub ale lor priviri, Iisus,
Discipolilor Săi, le-a spus:
44 „Uitaţi-vă cu toţi, la Mine,
Şi ascultaţi-Mă dar, bine:
Al omului Fiu, dragilor,
În mâinile oamenilor,
Dat fi-va!” Toţi Îl ascultau,
45 Dar vorbele-I, nu-I pricepeau,
Fiindu-le acoperit
Al Său cuvânt; n-au îndrăznit,
Nimic a-L întreba, căci teamă,
La toţi le-a fost, de bună seamă.
46 Apoi, au vrut să afle, care,
Dintre ei, este cel mai mare.
47 Gândul, le-a cunoscut Iisus,
Şi-un copilaş, El le-a adus:
48 „Dacă, acest copil, cumva,
Primit va fi, de cineva,
În casă, în Numele Meu,
Acolo voi intra şi Eu;
Astfel, în casa ‘ceea, vine
Cel care M-a trimis pe Mine.
Aflaţi dar, că acela care
Este mai mic, e cel mai mare.”
49 Ioan a zis, către Hristos:
„Noi am văzut, cum draci, a scos,
În al Tău Nume, cineva.
Când am văzut aşa ceva –
Şi pentru că nu ne-a urmat –
Pe acel om, nu l-am lăsat
Să mai lucreze-n al Tău Nume.”
50 Iisus a zis: „În astă lume,
Cel ce nu vi se-mpotriveşte,
A fi cu voi, se dovedeşte.
Un lucru, deci, voiesc să ştiţi:
Pe-acela, să nu-l mai opriţi!”
51 Când vremea s-a apropiat –
Iisus urmând a fi luat
La ceruri – El a socotit
Că este timpul potrivit,
Ca, spre Ierusalim, să plece,
Să-nfrunte ce se va petrece.
52 În faţa Sa, soli au plecat,
Care, un loc, au căutat
Să-I afle, pentru găzduit,
Dar, nici un loc, nu au găsit;
Satul Samaritenilor
53 Nu L-a primit pe-nvăţător,
Când a pornit – aşa cum ştim –
Să meargă, la Ierusalim.
54 Văzând, doi ucenici ai Săi –
Ioan şi Iacov – cât de răi
Sunt oamenii acelui loc,
Au zis: „Doamne, nu vrei, ca foc,
Să poruncim să se pogoare,
Din ceruri, şi să îi omoare,
Aşa cum s-a-ntâmplat să fie
Şi-atunci, în vremea lui Ilie?”
55 Iisus S-a-ntors şi i-a certat:
„Nu ştiţi ce duh va insuflat!
56 Nu pierderea sufletului,
Doreşte Fiul omului.
El vrea, o cale, să gătească,
Prin care, să îl mântuiască.”
57 Un om venit-a, la Iisus,
I s-a-nchinat şi-apoi, a spus:
„Doamne, eu intenţionez,
Oriunde mergi, să Te urmez!”
58 Iisus răspunse: „Vulpile
Au vizuini, păsările
Au cuiburi. Fiul omului,
Însă, nu are-un loc al Lui,
Unde să Îşi aşeze capul.”
59 „Urmează-Mă”– i-a spus, la altul.
Omu-i răspunse: „Doamne, eu
Vreau să-l îngrop, pe tatăl meu.”
60 „Această grijă, să n-o porţi!
Morţii îngroape-şi ai lor morţi!” –
Zise Iisus – „Du-te-ţi zic Eu,
Vesteşte, a Lui Dumnezeu
Împărăţie, tuturor!”
61 Un altul, către-nvăţător,
A spus: „Doamne, la rândul meu,
Doresc să Te urmez şi eu,
Dar vreau, întâi, de la ai mei,
Să-mi iau rămas bun.” „Toţi acei
62 Care, la plugul, privesc ‘napoi –
I-a zis Domnul Iisus, apoi –
„De-a Domnului Împărăţie,
Nevrednici sunt, vreau să se ştie!”