1 Domnul, lui Moise, i-a vorbit,
Îndată după ce-au pierit
Doi dintre-ai lui Aron copii:
2 „Pe al tău frate, să-l previi,
Căci trebuie Aron să ştie –
Când, în al Meu cort, o să vie –
Că nu tot timpul va putea
Să treacă, de acea perdea,
Care-nlăuntru e aflată
Şi care este aşezată
Ca să acopere privirii,
Acel capac al ispăşirii
Cari, pe chivot, trebuie pus.
În acest fel îi vei fi spus
Tu, lui Aron, ca să nu piară,
Când, în lăcaş, intra-va iară.
Peste capac, un nor va sta,
În care Mă voi arăta.
3 Aron va trebui să ştie,
În al Meu cort deci, cum să vie.
Iată dar, ce va face el:
Are să ieie un viţel –
Care să aibă drept menire
De jertfă pentru ispăşire –
Şi un berbec ce îl socot,
Să-Mi fie ardere de tot.
4 Să-şi ia, pe el, tunica lui –
Deci tunica preotului –
Care, din in, este ţesută.
Să-şi ia izmana lui, făcută –
De-asemenea – din in subţire,
Şi brâul, ale cărui fire –
La fel – din in, s-au împletit.
Apoi să-şi pună – negreşit –
Mitra de in. Aste veşminte
Sunt, pentru preot, haine sfinte.
Cu ele, fi-va îmbrăcat,
După ce-ntâi el s-a spălat.
5 De la ai lui Israel fii,
Doi ţapi, el va lua. Să ştii
Că ţapii vor avea menire
De jertfă pentru ispăşire.
Mai trebuie, de-asemenea,
Şi un berbece să mai ia,
Pe care Eu am să-l socot
Să-Mi fie ardere de tot.
6 Aron s-aducă, pentru el –
Precum se cere – un viţel.
Acesta fi-va folosit
Drept jertfă pentru ispăşit.
Aron deci, prin a lui menire,
Are să facă ispăşire
Apoi, în faţa Domnului
Şi pentru el şi pentru-ai lui.
7 Să ia doi ţapi care, aduşi,
Vor fi, la cort, spre a fi puşi
În faţa Domnului. Apoi,
8 Aron, pentru aceştia doi,
S-arunce sorţi, ca să se ştie,
Ai cui vor trebui să fie:
Unu-i al Domnului astfel,
Iar altu-i al lui Azazel.
9 Aron are să ia, de-ndată,
Ţapul pe care îl arată
Sorţii, că e al Domnului,
Şi-l va aduce-n faţa Lui,
Drept jertfă pentru ispăşit.
10 Iar ţapul care a ieşit,
La sorţi, drept pentru Azazel,
Viu trebuie a fi pus el
Apoi, în faţa Domnului,
Slujind deci, prin menirea lui,
La împlinirea ispăşirii.
Să-l laşi apoi, în voia firii:
Deci să îl ducă în pustie,
Unde va trebui să fie –
Ţapul acel – liber lăsat,
Lui Azazel fiindu-i dat.
11 Aron să-şi ia al său viţel
Şi-apoi, să facă, pentru el –
Şi pentru toată casa lui –
Acolo-n faţa Domnului,
O ispăşire, de îndat’.
După ce fi-va-njunghiat
12 Viţelul său, Aron să ia
Cădelniţa. Să pună-n ea
Cărbuni aprinşi – adică jar –
De pe al Domnului altar.
Loc, trebuie să-i mai rămâie,
Să pună doi pumni de tămâie –
Tămâia cea mirositoare,
Mărunt pisată – după care,
Va duce tot ce va avea,
În partea de după perdea.
Astă perdea are menire,
În cort, de-a face despărţire.
13 În spatele perdelei dar,
Tămâia s-o pună pe jar.
Dacă tămâia-n acel loc
Are a fi pusă pe foc,
Va face-n faţa Domnului,
Un nor de fum. Menirea lui
E de-a-nveli-n pâcla-i subţire,
Capacul pentru ispăşire
Cari, pe chivot, e aşezat.
În acest fel, va fi cruţat
De la pieire; iar apoi,
Se va întoarce înapoi
14 Şi-n sângele viţelului,
Îşi va vârî degetul lui,
Pentru că trebuie stropit
Capacul, către răsărit.
De şapte ori, în faţa lui,
Cu sângele viţelului,
El să stropească, ne-ncetat.
15 Apoi trebuie-njunghiat
Ţapul care avea menire
De jertfă pentru ispăşire
Adusă-n faţa Domnului,
Pentru întreg poporul Lui.
Sângele ţapului adus
Va trebui să fie dus,
Dincolo de perdeaua care
Este în cort, despărţitoare,
Căci face-va apoi, cu el,
Ca şi cu cel de la viţel.
Cu sânge, trebuie stropit
Înspre capac şi, negreşit,
Se va stropi şi-n faţa lui,
Cu sângele viţelului.
16 Aron deci, prin a sa menire,
Să facă astfel, ispăşire,
Pentru locaşul Meu cel sfânt
Şi pentru toate câte sânt
Necurăţii, în rândul lor –
Acela al copiilor
Lui Israel – pentru oricare,
A legilor Mele, călcare,
Prin care au păcătuit.
La fel, trebuie împlinit
Şi pentru cortul ce-i chemat
„Al întâlnirii”, cort aflat
În mijlocul poporului,
În mijlocu-ntinării lui.
17 Când face slujba ispăşirii
Aron, în cortul întâlnirii,
Nimeni să nu se afle-n el.
Numai Aron este acel
Care primeşte învoire,
Să săvârşească ispăşire,
Pentru locaşul Meu cel sfânt,
Pentru toţi cei cari ai lui sânt
Şi pentru tot poporu-acel,
Cari este al lui Israel.
18 Când se va-ntoarce înapoi –
Afară deci – Aron, apoi,
Va merge la altarul Lui,
Aflat în faţa Domnului,
Să facă, prin a sa menire –
Şi pentru-acesta – ispăşire.
Din sângele viţelului,
Precum şi din al ţapului,
Să ia apoi, să ungă dar,
Coarnele-aflate pe altar.
19 Cu degetul, sânge, să ia
Şi să stropească-asemenea,
De şapte ori, peste altar,
Ca să-l sfinţească aşadar,
De toată-ntinăciunea lui –
Adică de-a poporului.”
20 „La încheierea ispăşirii
Pentru-acel cort al întâlnirii,
Pentru locaşul sfânt ce-l are
Cortul şi-apoi pentru altare,
Ţapul cel viu să fie-adus.
21 Aron, atunci, îşi va fi pus
Mâinile-asupra ţapului.
Cu mâinile pe capul lui,
Mărturisi-va, peste el,
Păcatele lui Israel:
Tot ceea ce s-a săvârşit,
Prin care s-a păcătuit,
Tot ceea ce-i fărădelege,
Toate călcările de lege.
Toate acestea fiind spuse,
Pe capul ţapului, sunt puse.
Apoi, el fi-va izgonit
Către pustie. Însoţit
Va fi de-un om anume, care
Primi-va astă-nsărcinare.
22 Ţapul va duce-atunci, cu el,
Greşelile lui Israel –
Fărădelegi ce-a săvârşit –
Într-un pământ sterp, pustiit.
Deci ţapul trebuie să fie
Eliberat, doar în pustie.
23 Aron să intre înapoi,
În cort; să-şi lepede apoi,
Veşmintele de in, cu care
Se îmbrăcase, la intrare
În sfântul Meu locaş. Să-şi spele,
24 Într-un loc sfânt, trupul şi-acele
Straie, din in, să le îmbrace.
După ce toate le va face,
Să iasă-afară, să se ducă
Ş, jertfele să le aducă.
Aceste jertfe le socot
Să-Mi fie ardere de tot.
S-aducă deci, arderea lui
Şi arderea poporului,
Şi-apoi – după a sa menire –
Are să facă ispăşire,
În faţa Mea, şi pentru el
Şi pentru-ntregul Israel.
25 Grăsimea jertfei cu menire
De jertfă pentru ispăşire
Să o aducă pe altar,
Ca să o ardă pe-al său jar.
26 Referitor la omu-acel
Cari, ţapul – pentru Azazel –
Va trebui să-l izgonească,
Iată ce are să-mplinească:
‘Nainte ca să intre iară,
În tabără, să-şi spele-afară,
Trupul şi straiele şi-apoi,
Să intre-n tabără-napoi.
27 Va trebui, în urmă, iară,
Din tabără, să iasă-afară,
Pentru-a lua atunci cu el
Şi ţapul şi viţelu-acel
Cari daţi au fost, de ispăşit –
Al căror sânge, folosit
Fost-a, la cortul întâlnirii,
La săvârşirea ispăşirii.
Aceste trupuri, într-un loc,
Duse vor fi şi arse-n foc,
Cu pieile şi carnea lor
Şi cu baliga jertfelor.
28 Cel ce le arde, să păzească
Ce trebuie să împlinească:
‘Nainte ca să intre iară,
În tabără, să-şi spele-afară,
Trupul şi straiele şi-apoi,
Să intre-n tabără-napoi.”
29 „Această lege, să se ştie
Că veşnică are să fie:
A zecea zi când va cădea,
În an, în luna a şaptea,
Cu toţi va trebui să ştiţi
Ca sufletul să vă smeriţi,
Şi oprit este fiecare,
Să săvârşească vreo lucrare.
Din lucru-atunci, va fi oprit
Cel care e-mpământenit
Ca băştinaş, dar şi cel care
Este, la voi, în adunare,
Şi locuieşte ca străin.
30 Când zilele acestea vin,
Veţi face ispăşire voi
Şi curăţiţi veţi fi apoi,
Faţă de Domnul, negreşit,
De tot păcatul săvârşit.
31 Această zi când o să vie,
Ca un Sabat, voiesc să fie,
În care, toţi să staţi în tihnă,
Să îi daţi trupului, odihnă.
În acea zi, voiesc să ştiţi
Ca, sufletul, să vă smeriţi,
Cu toţi, în faţă-Mi, pentru că
Este o lege veşnică.
32 Preotul, prin a sa menire,
Atunci va face ispăşire,
Căci, ungere, a căpătat
Şi astfel, fost-a închinat,
Mereu, în slujba Domnului.
Fiu-i urmează tatălui,
În slujba lui, la preoţie.
Atuncea el are să fie,
În straiele de in, gătit,
Acest veşmânt fiind sfinţit.
33 Gătit apoi, cu-acest veşmânt,
El, pentru locul cel prea sfânt,
Are să facă ispăşire.
Şi pentru cortul de-ntâlnire,
Să facă ispăşire dar;
De-asemeni, şi pentru altar
Şi pentru preoţi, după care,
Pentru întreaga adunare.
34 Această lege, să se ştie
Că, veşnică, are să fie,
Pentru poporu-acesta: iată,
În fiecare an, o dată,
O să se facă ispăşire –
Aşa precum v-am dat de ştire –
Pentru întregul Israel.”
Aron a împlinit şi el,
Ceea ce Domnu-a poruncit,
Prin Moise-atunci când i-a vorbit.