1 Domnul, lui Moise, i-a vorbit
Şi iată ce i-a poruncit:
2 „Copiilor lui Israel,
Vorbeşte-le, în acest fel:
„Atuncea când o să intraţi
În ţara ce-o s-o căpătaţi,
Pământul trebuie lăsat
Să se-odihnească; un Sabat,
Să ţină-n cinstea Domnului.
3 Aceasta este voia Lui:
În şase ani, vă semănaţi
Ogoarele; să vă tăiaţi,
În acest timp, viile; voi
Să strângeţi roadele apoi.
4 Însă atunci când o să vie
Al şaptelea an, vreau să fie –
Pentru ogoare – un Sabat
Cari pentru tihna lor e dat.
Ţinut în cinstea Domnului,
Va fi Sabatul câmpului.
În anu-acela de Sabat,
Nu va fi câmpul semănat,
Nici via nu va fi tăiată.
5 N-are să fie secerată –
În acel an – nici roada care,
Întâmplător, pe câmp, răsare
Din boabele care-au căzut
Când secerişul s-a făcut.
De-asemenei, strugurii din vie,
Nu vor putea, culeşi, să fie.
Va fi un an pentru odihnă,
Şi va şedea pământu-n tihnă.
6 Doar ce va da – nesemănat –
Ogorul, în acel Sabat,
Voi veţi putea să folosiţi,
În timpul lui, să vă hrăniţi.
Rodul acesta-i pentru voi,
E pentru robii voştri-apoi,
E pentru cei cari se tocmesc
La voi, cu ziua, de muncesc,
Şi pentru cei care-au venit
La voi, străini, de-au locuit.
7 De-asemeni, e al vitelor,
Precum e şi al fiarelor.
Tot ce dă câmpul, de la sine,
Pentru a voastră hrană, vine.”
8 „Tu, şapte săptămâni, voiesc
Apoi, să numeri. Trebuiesc –
Aceste săptămâni luate –
Numai din ani, de-a fi formate.
De şapte ori s-adăugeşti
Tot şapte ani, când socoteşti,
Iar toate zilele-nsumate –
Din şapte săptămâni formate
Numai din ani – vă vor da vouă,
În număr, patruzeci şi nouă
9 De ani. În luna a şaptea,
A zecea zi când va cădea,
Din trâmbiţe o să sunaţi
În ţară, ca să anunţaţi,
În acest fel, pe orişicine,
Că ziua ispăşirii vine.
10 Al cincizecilea an, să ştiţi
Că trebuie să îl sfinţiţi.
Daţi veste, peste-ntreaga fire,
Că a venit o slobozire
În ţară, peste toţi acei
Cari sunt locuitori ai ei.
Anul acela, vreau să fie,
Pentru voi, an de veselie.
Către moşia ce o are,
Se va întoarce fiecare;
La ale voastre case-apoi,
În acel an, să mergeţi voi,
Căci i se cere omului
Să meargă la familia lui.
11 Al cincizecilea an să fie –
La voi – un an de veselie.
Atuncea, să nu semănaţi;
De-asemenea, nu seceraţi
Nimic, din roadele acele,
Date de câmpuri, de la ele.
Roadele viei netăiate,
Nu trebuie-a fi adunate.
12 Când acel an are să vie,
Va fi un an de veselie;
Iar voi va trebui să ştiţi,
Ca pe „ceva” sfânt să-l priviţi:
Să nu mâncaţi, în timpul lui,
Din rodul nou, al câmpului.
13 În acel an de veselie,
Oricine trebuie să vie
La casa şi familia lui.
14 Dacă, „ceva”, aproapelui,
Îi vindeţi, sau de cumpăraţi
Voi de la el, nu vă-nşelaţi
Unii pe alţii mai apoi,
Căci fraţi, cu toţii sunteţi voi.
15 Când cumperi ceea ce doreşti
De la vecini, să socoteşti –
Din anul cel de veselie –
Vremea, iar cel ce-ţi vinde ţie
Va socoti, la rândul lui,
Anii din vremea rodului.
16 Cu cât mai mulţi ani au să fie,
Să ridici preţul; de-au să vie
Ani mai puţini, când calculezi
Tu, preţul, să îl micşorezi,
Căci ceea ce ţi s-a vândut
Sunt secerişuri ce-au trecut.
17 Nu vă-nşelaţi dar, între voi,
Ci temeţi-vă mai apoi,
De Domnul vostru, tot mereu.
Eu sunt al vostru Dumnezeu!
18 Legile Mele, le păziţi!
Poruncile-Mi, de le-mpliniţi,
Fără de frică o să staţi
În ţara ce o căpătaţi.
19 Ţara, la vremea rodului,
Vă dă roadele câmpului.
Din ele, voi o să mâncaţi,
Mereu, ca să vă săturaţi;
Iar spaime, nu veţi mai avea,
Când o să locuiţi în ea.
20 Când vă veţi întreba apoi:
„Oare, cu ce ne hrănim noi –
În anul cel de veselie –
Când seceriş n-o să mai fie?”,
21 Eu, binecuvântarea Mea,
Am să vi-o dau, şi veţi avea,
În anul şase – negreşit –
Pe câmpuri, rodul întreit.
22 În anul opt, veţi semăna,
Iar până când veţi aduna
Rodul cel nou, aveţi să fiţi,
Cu vechile roade, hrăniţi.
23 Pământurile n-au să fie
Vândute, pentru veşnicie,
Căci ţara-n care-o să intraţi,
Este a Mea. Voi o să staţi
La Mine-n vremile ce vin,
Ca venetic şi ca străin.
24 De-aceea voi, în ţara-n care
Intraţi, drept de răscumpărare,
Pentru pământ, voiesc să daţi,
Atunci când o să v-aşezaţi.
25 Când al tău frate sărăceşte
Şi de nevoie trebuieşte
Să-şi vândă-o parte din moşie,
Va trebui atunci să vie
Un neam de-al lui, o rudă care
E-n drept pentru răscumpărare,
Răscumpărându-i fratelui,
Vânzarea, din moşia lui.
26 Dacă un om nu va avea,
Pe lângă el, pe nimenea –
Un neam, o rudă oarecare –
Cu drept pentru răscumpărare,
Şi dacă se va fi văzut
Că poate singur – cea vândut –
Ca să răscumpere, să ştiţi
27 Că trebuie să socotiţi
Anii trecuţi de la vânzare
Şi-apoi să-i dea acelui care –
Al său pământ – îl stăpâneşte,
Doar partea care prisoseşte.
Cumpărătorului, să-i daţi
Această parte, şi-l lăsaţi
Pe cel ce a vândut să vie,
Apoi, la fosta lui moşie.
28 Când n-are cum să-l dea-napoi,
Lucrul vândut rămâne-apoi,
La cel care l-a cumpărat.
El trebuie a-l fi păstrat
Până când va avea să vie
Anul acel de veselie.
Abia atuncea, înapoi,
Veni-va omul, iar apoi,
Cel care-a fost cumpărător
Să iasă din al lui ogor.
29 Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Să vândă-o casă cineva –
Şi-această casă, locuită,
E-ntr-o cetate întărită
Cu ziduri – vânzătorul are
Dreptul pentru răscumpărare
Asupra ei, un an, ţinut
De când aceasta s-a vândut.
30 Dar dacă nu-i răscumpărată
Această casă aşezată
Într-o cetate-n anul care
E dat pentru răscumpărare,
Vândută, ea are să fie
Şi va rămâne, pe vecie,
Apoi, cumpărătorului,
Precum şi urmaşilor lui.
31 Cât despre casele din sate,
Cari nu se află-n vreo cetate
Împrejmuită, ele sânt
Privite ţarini de pământ,
Şi-n anul cel de veselie,
Răscumpărate, pot să fie.
32 Acuma dar, referitor
La casele Leviţilor –
Şi la cetăţi de-asemenea –
Pe care ei le vor avea:
Dreptul pentru răscumpărare,
Asupra caselor pe care
Au să le vândă, le e dat
Ca să îl aibă, necurmat.
33 Când cumpăraţi, de la Leviţi,
O casă, trebuie să ştiţi
Că-n anul cel de veselie,
Casa trebuie să revie
La fostul ei stăpân apoi.
Afară, deci, veţi ieşi voi,
Din casele Leviţilor,
Căci ele sunt averea lor,
Pe care-n Israel o au,
Pe care Eu am să le-o dau.
34 Ogoarele cetăţilor,
Cari sunt ale Leviţilor,
Nu se vor vinde. Ei să fie
Stăpâni, pe ele, pe vecie.
35 Atunci când o să sărăcească
Şi nu mai poate să muncească
Fratele tău, tu dator eşti
Ca, tot mereu, să-l sprijineşti,
Ca pe-un străin, sau venetic.
Tu sprijineşte-l – Eu îţi zic –
Să poată a trăi cu tine
Şi astfel, să îţi meargă bine.
36 Dobândă, să nu-i iei, nicicând.
Să nu îţi dea, cumva, prin gând,
Să îi iei camătă. Mereu,
Tu teme-te de Dumnezeu,
Şi lasă a trăi, cu tine,
Şi frate’ tău, să-ţi fie bine.
37 Ai tăi bani, nu-i împrumuta
Cu vreo dobândă; hrana ta
N-o da cu camătă, căci Eu
38 Sunt şi voi fi Domnul, mereu.
Eu, din Egipt, te-am scos afară
Şi-acum îţi dăruiesc o ţară –
Cea a Canaanului – căci Eu,
Îţi voi fi Domn şi Dumnezeu.
39 Când al tău frate – lângă tine –
Va sărăci şi-n urmă vine
Să ţi se vândă, să nu-l pui
Să-ţi facă munca robului.
40 La tine, el va fi privit
Ca şi un om care-i tocmit
Cu ziua, ca un venetic.
Să te-ngrijeşti de el – îţi zic –
Căci slujba lui o să se-ncheie,
În anul pentru veselie.
41 Atunci – când anu-acela vine –
Are să iasă de la tine
Şi el şi cei ce-l însoţesc –
Copiii lui – căci Eu doresc
Să meargă la al său ogor –
La ţarina părinţilor –
Şi cu familia lui să fie,
42 Pentru că Îmi slujeşte Mie.
Şi tu, şi el, sunteţi acei
Cari sunteţi slujitorii Mei.
Din al Egiptului ţinut,
V-am scos şi, liberi, v-am făcut.
Să nu-ţi vinzi fratele, nicicând,
Aşa precum, robii, se vând.
43 Atuncea când, stăpân, îi eşti,
Cu-asprime, să nu-l stăpâneşti,
Ci teamă, tu să ai, mereu,
De al tău Domn, de Dumnezeu.
44 Când robi sau roabe, îţi doreşti,
Putea-vei să îţi târguieşti,
Doar de la neamuri: bunăoară,
La cele ce te înconjoară.
45 Dacă alţi robi ai să mai vrei,
Tu vei putea ca să îi iei,
De la acela care vine
Pentru a locui la tine,
Şi e străin. Din casa lui,
Îngăduit e orişicui
Ca robi să-şi cumpere apoi.
Robii aceştia, pentru voi,
Precum e o avere sânt,
Aflată pe al vost’ pământ.
46 Aveţi dar, împuternicire,
Să îi lăsaţi, drept moştenire,
Urmaşilor de după voi
Şi fiilor lor mai apoi,
Precum se lasă o moşie.
Robi îi veţi ţine, pe vecie.
Nu vă purtaţi în acest fel,
Cu cei ce sunt din Israel.
Mereu, vreau să îi ocrotiţi:
Cu-asprime, să nu-i stăpâniţi,
Pentru că sunt ai voştri fraţi.
De-aceea, Eu vă zic: vegheaţi!
47 Dacă din cei ce vin la voi –
Străini sau venetici – şi-apoi,
Ajung să se îmbogăţească
Iar frate’ tău să sărăcească
Şi-ajunge ca, străinului –
Sau unuia din neamul lui –
48 El să se vândă, mereu are
Un drept pentru răscumpărare,
Cu toate că s-a fost vândut.
Un frate, dacă a avut,
Să îl răscumpere pe cel
Ce s-a vândut. De-asemeni, el
49 Mai poate fi răscumpărat
De unchiul său care-i bogat,
De fiul unchiului apoi,
Sau de o rudă, dintre voi,
Care îi e apropiată,
Ori, de el însuşi, totodată –
Dacă se simte în putere.
50 O socoteală-atunci se cere,
A fi făcută, cu acel
Care l-a cumpărat. Astfel,
Din anu-n care-a fost vândut
Şi până când a apărut
Anul acel de veselie,
Câţi ani trecut-au, să se ştie.
Căci preţul care se cuvine,
De numărul anilor ţine.
Astfel, el fi-va preţuit
Precum e cel ce s-a tocmit,
Cu plată, pentru munca lui,
Iar plata-i a stăpânului.
51 Dacă mulţi ani, încă, mai sânt,
Până veni-va pe pământ
Anul care – precum se ştie –
Este un an de veselie,
Pentru a sa răscumpărare
Va da un preţ, drept plată, care,
Anii rămaşi – fără-ndoială –
Are să-i ţină-n socoteală
Şi-i va scădea din preţul dat,
Atunci când fost-a cumpărat.
52 Dar dacă ani puţini mai sânt
Până veni-va pe pământ
Anul care – precum se ştie –
Că este an de veselie,
După ăşti ani – fără-ndoială –
Are-a se face socoteală,
Plătindu-se răscumpărare
Doar pentru anii ce-i mai are
De împlinit în slujba lui –
Adică a stăpânului.
53 Deci frate’ tău cel înrobit,
Să fie cum e cel tocmit
Cu anul doar, străinului.
Tu să veghezi asupra lui,
Mereu, să nu se poarte nime’ –
Cât timp, rob este – cu asprime.
54 Iar dacă se va fi-ntâmplat
Că nu este răscumpărat,
Atunci, singur să iasă el,
Din casa omului acel –
Cu-ai săi copii – când o să vie
Anul ales, de veselie.
55 Mereu, să procedaţi la fel,
Căci toţi fiii lui Israel
Sunt robii Mei şi-Mi slujesc Mie,
Pentru că Eu – precum se ştie –
Din al Egiptului ţinut,
I-am scos şi, liberi, i-am făcut.
De-aceea, pentru ei, mereu,
Eu le sunt Domn şi Dumnezeu.”