1 „Tu, ceată a Sionului
Te strânge, în cetatea lui!
Strângeţi dar, rândul, v-adunaţi,
Căci noi suntem împresuraţi!
Lovit în faţă e acel
Ce-l judecă pe Israel!
Cu o nuia, s-a pomenit,
Peste obraz, că e lovit!
2 Şi tu, Efrata – Betleeme –
Află că n-ai de ce te teme,
Deşi e mică-a ta cetate,
Printre cetăţile aflate
În a lui Iuda ţară, cari
Se dovedesc cu mult mai mari,
Iar pe al lui Iuda pământ,
De frunte, toate-acestea sânt!
Din tine, va ieşi Acel
Care, stăpân, în Israel,
Se va vădi. Obârşia,
În vremi străvechi, şi-o va avea,
Urcând până în veşnicie.
3 Lăsaţi – de-aceea – au să fie,
Până când naşte-va cea care
Va naşte ce, de născut, are.
Cei cari vor fi o rămăşiţă,
Fiind din ai Săi fraţi – de viţă –
Se vor întoarce-n acest fel,
La fiii cei din Israel.
4 Puterea cârmuirii Lui
Va fi puterea Domnului,
Puterea Celui cari, mereu,
Îi este Domn şi Dumnezeu.
În linişte-au să locuiască,
Căci El o să Se proslăvească
Până la marginile care
Acest pământ întins le are.
5 În vremile ce au să vie,
El, pacea noastră, o să fie.
Atunci când în a noastră ţară,
Asirianul vine iară
Înaintând pân’ la palate,
În contră-i fi-vor ridicate
Opt căpetenii din cei cari,
Peste popor sunt cei mai mari,
Alături de şapte păstori.
6 Ei au să fie luptători.
Vor pustii cu sabia,
Asiria – şi-asemenea –
A lui Nimrod ţară. Pe noi,
Ei ne vor izbăvi apoi,
De-Asirian, atunci când iară
Va năvăli la noi în ţară
Şi-atunci când fi-vor atacate
Măreţele noastre palate.
7 În urmă, acea rămăşiţă
Care-i din a lui Iacov viţă,
Drept rouă binefăcătoare
Va fi pentru multe popoare,
Din partea Domnului venită,
Precum e ploaia rânduită
A uda iarba câmpului.
Nu stă-n voinţa omului
Această ploaie, căci pe ea
N-o rânduieşte nimenea
Dintre cei care aflaţi sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
8 De-asemeni, acea rămăşiţă
Care-i din a lui Iacov viţă,
Precum e leul printre fiare
Se va vădi printre popoare,
Sau ca un pui de leu apoi,
Aflat în turmele de oi,
Cari sfâşie fără cruţare
Şi calcă totul în picioare,
Încât nimeni nu va putea,
La altul, ajutor, să-i dea.
9 Mâna ta fi-va ridicată
Peste duşmanii tăi şi iată
Că nimiciţi toţi au să fie!
10 „Când acea zi are să vie” –
Domnul a zis – „îţi nimicesc
Caii şi carele-ţi zdrobesc.
11 Toate cetăţile, aflate
În ţară, fi-vor dărâmate.
Şi cetăţuile, voiesc –
Atunci – să ţi le nimicesc.
12 Îi nimicesc pe vrăjitori.
Descântece, descântători
N-au să mai fie, peste fire.
13 Voi şterge, cu desăvârşire,
Şi idoli şi stâlpi idoleşti,
Să nu mai ai cui să slujeşti,
Iar la lucrarea mâinilor,
Să nu se-nchine-al tău popor.
14 Toţi idolii ţi-i nimicesc.
De-asemenea am să-ţi zdrobesc
Şi Astarteele la care
Le aduceai tu, închinare.
Pe toate, la pământ, le pun.
15 Atuncea, am să Mă răzbun,
Căci slobozesc a Mea mânie
Şi las să curgă-a Mea urgie
Asupra neamurilor care
N-au vrut să-Mi deie ascultare.”