1 Să ascultaţi cuvântul spus
De către Domnul Cel de Sus:
„Haide degrabă, scoală-te!
Scoală şi-apoi judecă-te,
De-ndată-n faţa munţilor!
Fă culmile dealurilor,
Ca să audă al tău glas
Răsunător, în acel ceas!…
2 Munţi, ascultaţi pricina Lui!
Ascultaţi glasul Domnului!
Luaţi aminte şi voi cari
Vă arătaţi temelii tari
Ale pământului! Căci iată,
Domnul are o judecată,
Cu-al Său popor, pentru că El
Se judecă cu Israel.
3 „Ce ţi-am făcut, popor al Meu?
Cu ce te-oi fi ostenit Eu?
Haide, răspunde-Mi negreşit!
4 Iată că Eu te-am izbăvit
Din al Egiptului ţinut,
Unde tu, rob, ai fost făcut.
Te-am scos din casa de robie,
Căci libertate ţi-am dat ţie.
‘Naintea ta, trimis-am Eu,
Atunci, pe Moise – robul Meu –
Pe-Aron şi pe Maria-apoi!
5 Aduceţi-vă-aminte voi,
Ce-a plănuit Balac, cel care,
Peste Moab era mai mare.
Aduceţi-vă-aminte voi,
Ce i-a răspuns Balaam apoi.
Balaam era acela care,
Părinte, pe Beor, îl are.
Să v-amintiţi ce s-a-ntâmplat,
De la Sitim când aţi plecat
Şi până când ajuns-aţi voi,
Cu toţii, la Ghilgal apoi.
Luaţi aminte, de îndat’,
La tot ceea ce s-a-ntâmplat,
Ca să cunoaşteţi ce-a făcut
Domnul, în timpul ce-a trecut
Şi-astfel să ştie fiecare
Ce binefaceri Domnul are!”
6 „Cu ce am să-l întâmpin eu,
Pe Domnul Dumnezeul meu?
Cu ce mă voi pleca eu, oare –
Acum – în faţa Celui care
Se dovedeşte-a fi mereu
Drept Prea Înaltul Dumnezeu?
Să Îl întâmpin – oare – pot,
Cu jertfe şi arderi de tot?
Pot să-L întâmpin cu viţei,
Chiar dacă de un an sunt ei?
7 Însă, primeşte Domnul, oare,
Mii de berbeci? Nevoie are,
De zeci de mii de râuri pline
De untdelemn? Oare e bine,
Pentr-un păcat ce l-am făcut,
Să-l dau pe-ntâiul meu născut?”
8 „Deci omule, tu ai aflat –
Pentru că ţi s-a arătat –
Ce este bine, de făcut.
Şi ce altceva ţi-a cerut
Domnul, decât să împlineşti
Dreptatea, mila s-o iubeşti,
Umblând smerit apoi, mereu,
Faţă de al tău Dumnezeu?”
9 Al Domnului glas strigă tare,
Cetăţii, iar omul cel care
Înţelepciune a avut,
De al Lui Nume s-a temut!
10 Cel rău, în casa lui, mai are
Comori nelegiuite, oare?
Efa cea mică, blestemată,
Mai este-n casa lui aflată?
11 Pot Eu curaţi să-i socotesc,
Pe-aceia care folosesc
O cumpănă nedreaptă oare,
Sau greutăţi înşelătoare?
12 Pentru că toţi ai lui bogaţi
De silnicie-s încărcaţi,
Pentru că cei ce-l locuiesc
Necontenit minciuni rostesc
Şi pentru că limbile lor
De-nşelăciune sunt izvor,
13 Iată că am să te lovesc
Cu suferinţi. Te pustiesc
Pentru păcatele pe care
L-ai săvârşit, fără-ncetare.
14 O să mănânci, dar vei vedea
Că să te saturi nu-i putea,
Iar foamea-n gheare te va ţine,
Căci ea va rămânea în tine.
De ceea ce-ai să izbuteşti,
De la vrăjmaşi să dobândeşti,
Parte tu nu vei mai avea,
Căci o s-o prade sabia.
15 Degeaba vei fi semănat,
Căci nu ajungi la secerat.
Degeaba ai să storci măsline,
Căci untdelemnul, de la tine,
Va fi luat şi n-ai s-ajungi,
Cu el – în urmă – să te ungi.
Struguri vei strânge; must – din ei –
Vei face, dar vin n-ai să bei!
16 Căci ei păzesc, necontenit,
Ceea ce Omri-a rânduit,
Lucrând precum acei pe care
Ahab în casa lui îi are,
Umblând pe calea tuturor,
Ţinându-se de sfatul lor.
De-aceea – trebuie să ştii –
De pomină te fac să fii.
Cei cari au să te locuiască,
Batjocuri au să înghiţească,
Purtând ocara cea pe care
Sărmanul Meu popor o are.”